imputa (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)IMPUTÁ, impút, vb. I.
Tranz. și
refl. impers. 1. A (i se) reproșa, a (i se) atribui cuiva fapte, atitudini, gesturi nepotrivite, condamnabile.
2. A face pe cineva răspunzător de o pagubă adusă unei instituții, întreprinderi (unde lucrează), obligându-l la despăgubiri. – Din
fr. imputer, lat. imputare.imputa (Dicționar de neologisme, 1986)IMPUTÁ vb. I. 1. tr., refl. A (se) atribui cuiva purtări, fapte urâte, nepotrivite.
2. tr. A obliga pe cineva să plătească o sumă de bani ca despăgubire pentru o pagubă adusă unei instituții în cadrul unei funcții deținute de acea persoană. [P.i.
impút, 3,6
-tă, var.
împuta vb. I. / < fr.
imputer, cf. lat.
imputare].
imputa (Marele dicționar de neologisme, 2000)IMPUTÁ vb. I. tr., refl. a(-și) reproșa purtări, fapte reprobabile. II. tr. a obliga pe cineva să plătească o sumă de bani pentru compensarea unui prejudiciu, a unei lipse în gestiune etc. (< fr.
imputer, lat.
imputare)
imputa (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)imputá (imputát, imputát), vb. –
1. A face pe cineva răspunzător de o pagubă. –
2. A reproșa. –
3. A insulta, a ocărî.
Lat. imputāre (Pușcariu 796; Candrea-Dens. 828; REW 4324; DAR; Rosetti, I, 173). Este cuvînt
înv., care abia dacă supraviețuiește în cîteva regiuni, fiind înlocuit de dubletul
neol. imputa, din
fr. imputer. –
Der. împutăciune, s. f. (
înv., ceartă, dispută);
împutător, adj. (
înv., injurios).
imputa (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)imputá (a ~) vb.,
ind. prez. 3
impútăimputà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)imputà v.
1. a atribui cuiva o faptă blamabilă;
2. a-și face imputări;
3. Jur. a întrebuința o plată la o datorie.