imperiu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)IMPÉRIU, imperii, s. n. 1. Stat monarhic care are în frunte un împărat; împărăție.
2. Teritoriu cuprinzând un stat dominant (marea metropolă) și posesiunile lui coloniale.
3. (În
loc.)
Sub imperiul... = dominat, influențat de..., determinat de... – Din
lat. imperium.imperiu (Dicționar de neologisme, 1986)IMPÉRIU s.n. 1. Monarhie condusă de un împărat.
2. Teritoriu care cuprinde un stat dominant și regiunile controlate de acesta.
3. (
Rar) Conducere, comandă. ◊
Sub imperiul... = sub stăpânirea..., sub dominația... [Pron.
-riu. / < lat.
imperium].
imperiu (Marele dicționar de neologisme, 2000)IMPÉRIU s. n. 1. stat monarhic condus de un împărat. 2. teritoriu, stat dominant și regiunile cotropite de acesta. 3. sub imperiul... = sub stăpânirea..., sub influența..., determinat de... (< lat.
imperium)
imperiu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)impériu [
riu pron. riu]
s. n.,
art. impériul; pl. impérii, art. impériile (-ri-i-)imperiu (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)imperiu n.
1. dominațiune suverană;
2. totalitatea țărilor sub domnia unui împarat:
imperiul Germaniei; 3. fig. întindere:
pulberea se joacă ’n imperiul unei raze EM.
imperiu (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)Imperiu n.
Imperiul Roman, fundat de August (29 a. Cr.), fu împărțit la moartea lui Teodosiu (395) în două:
Imperiul de Occident, distrus de barbari (476) și
Imperiul de Orient (bizantin), subzistă până la luarea Constantinopolii de Turci (1453);
Imperiul romano-germanic (
sfântul), fundat de Otton (962), încetă de a mai exista cu abdicarea împăratului austriac Francisc II (1806) și fu reconstituit de regele Prusiei Wilhelm III;
Imperiul latin, fundat la Constantinopole în 1204 de Balduin de Flandra, căpetenia cruciaților, fu distrus în 1261;
Imperiul româno-bulgar, Stat format în sec. XII prin unirea Vlahilor cu Bulgarii: el susținu lupte numeroase cu imperiul bizantin și atinse culmea cu împăratul Ioanițiu; decăzând după moartea acestuia, imperiul româno-bulgar continuă a subzista până la bătălia dela Cossova (1339).
Imperiul Ceresc, numele ce Chinezii dau țării lor.
imperiu (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)IMPÉRIU, imperii, s. n. 1. Stat monarhic condus de un împărat; împărăție.
2. Teritoriu cuprinzând un stat dominant (marea metropolă) și posesiunile lui coloniale.
3. (În
loc.)
Sub imperiul... = dominat, influențat de..., determinat de... — Din
lat. imperium.imperiŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)*impériŭ n. (lat.
imperium, d.
ímpero, -áre, a porunci). Împărăție, stat guvernat de un împărat, considerat ca superior regatuluĭ și supus unor legĭ maĭ absolute. (În Europa, pînă la 1919, era un imperiŭ absolut: Rusia, și treĭ constituționale: Germania, Austria și Turcia). Comandament, autoritate:
a exercita un imperiŭ despotic. Forță, putere:
a fi supt [!] imperiu friciĭ. –
Imperiu roman, fundat [!] de Aŭgúst (29 în ainte [!] de Hristos) și împărțit la moartea luĭ Teodosiŭ (395 după Hr.) în doŭă:
Imperiu de Orient saŭ
Bizantin, care a subsistat [!] pînă la cucerirea Constantinopoluluĭ de Turcĭ (1453).
Imperiu romano-germanic, numit și
sfînt, fundat de Otone (962), desființat pin [!] abdicarea împăratuluĭ austriac Francisc II (1806) și reconstituit la 1871 de regele Prusiiĭ Wilhelm III în urma înfrîngeriĭ suferite de Francia.
Imperiu latin, fundat la Constantinopol la 1204 de Balduin de Flandra, șefu cruciaților, distrus la 1261.
Imperiu româno-bulgăresc, un stat format în sec. XII pin unirea Românilor cu Bulgariĭ și desființat după lupta de la Cosova [!], cu Turciĭ (1389).
Imperiu ceresc, imperiu chinezesc. –
Stilu imperiuluĭ (fr.
empire) e stilu domniiĭ luĭ Napoleon I. Chear [!] de la Revoluțiune, grație unuĭ studiu maĭ adînc al antichitățiĭ și influențeĭ particulare a pictoruluĭ David, arta decorativă, deja simplificată la sfîrșitu domniiĭ luĭ Ludovic XVI, s´a caracterizat pin contururĭ și profilurĭ maĭ cumpătate și maĭ severe. Zidurile fură ornate cu fresce. Scaunele, mesele și alte mobile luară forme imitate după cele antice. Această pseŭdoantichitate, redată în lemn de mahon garnisit cu bronzurĭ aurite, fu adoptată de Napoleon și constitui stilu imperiuluĭ. Arhitecțiĭ Percier și Fontaine îndreptară în această direcțiune mobilarea rezidențelor imperiale. Stilu imperiuluĭ, cu toată rigiditatea luĭ, nu e lipsit de oare-care măreție.