imam (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)IMÁM, imami, s. m. 1. Preot sau prelat musulman; conducătorul rugăciunii colective într-o moschee.
2. Titlu purtat de unii suverani musulmani (care dețin și conducerea bisericii). [
Var.:
imán s. m.] – Din
tc. imam.imam (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)imám (imámi), s. m. – Preot musulman. –
Var. iman. Mr. imam, megl. iman. Tc. iman (Șeineanu, II, 225; Lokotsch 925).
Sec. XIX.
Sec. XVIII.
imam (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)IMAM (IMAN) (
cuv. arab însemnând „model”, „călăuză”, „reprezentant”)
1. (La
sunniți) Conducătorul spiritual și temporal al comunității religioase,
califul.
2. (La
șiiți) Conducătorul dinastic al comunității religioase, polul ierarhiei spirituale.
3. (La
sunniți) Titlu onorific dat unui cunoscut autor religios.
4. (În general) Conducătorul rugăciunii comune.
imam (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)imám s. m.,
pl. imámiimam (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)imam m. preot mahomedan:
acum de mult imamul din minarè cântase AL. [Turc. IMAMÈ].
imam (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)IMÁM, imami, s.m
1. (În islamul sunnit) Recitator în cadrul rugăciunii colective. ♦ Conducător spiritual al unei școli.
2. (În islamul șiit) Căpetenia comunității, fiind moștenitor al substanței divine, care-l face infailibil. [
Var.:
imán s. m.] — Din
tc. imam.