im (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)IM1, imuri, s. n. (
Reg.) Noroi, murdărie. –
Lat. limus.im (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)IM2- Element de compunere cu sens negativ și privativ, formând substantive, adjective, verbe. [
Var.:
in1-] – Din
fr.,
lat. in-.im (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)im2, imuri, s.n. (reg., înv.) măsură de cereale.
im (Marele dicționar de neologisme, 2000)IM- elem. in
1-.
im (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)im (ímuri), s. n. –
1. Noroi, mîl. –
2. Murdărie, jeg.
Lat. lῑmus (Cipariu,
Gram., II, 338; Pușcariu 775; DAR),
cf. alb. ljim, it.,
sp.,
port. limo, fr. (
limon). –
Der. imos, adj. (noroios; murdar), care ar putea proveni din
lat. limosus (Candrea-Dens., 820);
imoșa, vb. (a murdări);
imoș(e)ală, s. f. (murdărie);
ima, vb. (a murdări), care ar putea proveni direct din
lat. lῑmāre (Candrea-Dens., 821; DAR);
neimat, adj. (curat);
imăciune, s. f. (
înv., murdărie; pată);
imală, s. f. (murdărie; noroi);
imălos, adj. (murdar). – Din
rom. provine
mag. imolya (Edelspacher 14).
im (Dicționaru limbii românești, 1939)1) im n., pl.
urĭ (lat.
limus, mîl; it. sp. pg.
limo, pv.
lim, [fr.
limon]. V.
imală, imos, imăcĭune).
Vest. Nomol [!]. Noroĭ. Jeg, lip, rîp, murdărie pe trup. (CL. 1912, 9, 1054).
im (Dicționaru limbii românești, 1939)2) im, a
imá v. tr. (lat.
lîmare. V.
im 1).
Vechĭ. Azĭ. Ban. Mînjesc, murdăresc.
im (Dicționaru limbii românești, 1939)3) im v. intr. la pers. I pl. (lat.
îmus).
Vechĭ. (Ps. Șch., presupunînd că nu e greșală [!] de scris îld.
venim). Venim, mergem.
im (Dicționaru limbii românești, 1939)4) *im-, pref. lat. întrebuințat în ainte [!] de
b și
p îld.
in și care corespunde cu rom.
ne-, ca în
im-berb, im-pudic, îld.
ne-bărbos, ne-rușinat. În ainte de alt
m cade, ca în
imaculat îld.
immaculat.im (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)im (
reg.)
s. n.,
pl. ímuri