iluminism (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ILUMINÍSM s. n. 1. Mișcare ideologică și culturală, antifeudală, desfășurată în perioada pregătirii și înfăptuirii revoluțiilor din
sec. XVII-XIX în țările Europei, ale Americii de Nord și ale Americii de Sud și având drept scop crearea unei societăți „raționale”, prin răspândirea culturii, a „luminilor” în mase; luminism
2.
2. Concepție religioasă care susține existența inspirațiilor directe de la divinitate. – Din
fr. illuminisme.iluminism (Dicționar de neologisme, 1986)ILUMINÍSM s.n. 1. Curent de gândire raționalist din sec. XVIII-XIX, care preconiza înlăturarea nedreptăților sociale și perfecționarea morală prin răspândirea culturii („luminii”) în popor; luminism.
2. Concepție religioasă care afirmă existența inspirațiilor directe de la divinitate. !< fr.
illuminisme, it.
illuminismo].
iluminism (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)iluminísm (concepție religioasă) s. n.
iluminism (Marele dicționar de neologisme, 2000)ILUMINÍSM s. n. 1. mișcare ideologică și cultural-literară din sec. XVIII-XIX, care preconiza înlăturarea nedreptăților sociale și perfecționarea morală prin răspândirea științei și culturii în popor; luminism
2. 2. concepție religioasă care afirmă existența inspirațiilor directe de la divinitate. (< fr.
illuminisme)
iluminism (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)ILUMINÍSM (‹
fr.,
lat.)
s. n. Curent filozofic și religios, apărut în
sec. 18-19 în țările Europei, Americii de Nord și de Sud, reprezentând emanciparea culturală a noii clase burgheze în ascensiune. Inspirat din neoplatonism, mistica renană (Meister Eckhart, Tauler), alchimie și Cabală, și-a aflat deplina expresie în
sec. 18. Reprezentanții săi, influențați de teozoful Jakob Boeme (Emanuel Swedenborg, William Blake, Louis Claude de Saint-Martin) înfățișează raporturile dintre Dumnezeu și om dintr-o perspectivă dualistă, făcând distincția între o lume spirituală interioară și lumea vizibilă exterioară, precum și între spirit și literă, cea din urmă fiind veșnic supusă erorii și multiplicității. Trecerea de la materialitatea literei către spiritualitate se poate face fie printr-o interpretare adecvată a semnelor exterioare, fie folosind capacitățile „imaginației creatoare”, căci, spun iluminiștii, omul descoperă înlăuntrul său propriu-i infern și propriu-i paradis. Influențe ale
i. se întâlnesc în romantism și, într-o mai mică măsură, la Baudelaire, Nerval, Henri Corbin și C.G. Jung. Bazat pe încrederea deplină în capacitatea rațiunii de a explica lumea și de a rezolva problemele sociale și politice,
i. a promovat o analiză critică a oricărei forme de autoritarism, în special a absolutismului monarhic. Concepția despre lume a
i. a fost sintetizată în „Enciclopedia franceză” (1751-1780). Către sfârșitul
sec. 18, ideile
i. au pătruns în Țările Române prin opera de culturalizare întreprinsă de unii clerici și cărturari (Iacov Stamati, Chesarie Râmniceanul), prin creația literară a unor scriitori (Văcăreștii, C. Conachi, D. Golescu) și îndeosebi prin mișcarea culturală și ideologică a
Școlii Ardelene. Se mai numește
luminism.iluminism (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ILUMINÍSM s. n. 1. Perioadă din gândirea europeană (
sec. XVIII) reprezentând emanciparea culturală a noii clase burgheze în ascensiune, prin accentuarea rațiunii și experienței, neîncrederea față de autoritatea tradițională, cristalizarea idealurilor societății liberale și democratice; luminism
2.
2. Concepție religioasă care susține existența inspirațiilor directe de la divinitate. — Din
fr. illuminisme.