humă - explicat in DEX

humă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
HÚMĂ, hume, s. f. Numele popular al argilei întrebuințate la spoitul caselor. – Din bg. huma.

humă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
húmă (húme), s. f. – Argilă întrebuințată la spoitul caselor. Ngr. χῶμα (Miklosich, Vokal., III, 6; Roesler 571; Densusianu, Filologie, 448; Tiktin), poate în parte prin intermediul bg. huma (DAR; Candrea), deși această ipoteză nu este necesară, și nici cu totul convingătoare (după Conev 42, cuvîntul rom. ar proveni din bg. glina, ceea ce nu este posibil). Cf. mr. umă, pe care Pușcariu 1793 îl derivă direct din lat. humus, megl. umă care, după Capidan 314, provine din bg. – Der. humos, adj. (argilos; lipicios); humărie, s. f. (teren argilos, loc de unde se scoate humă); humui, vb. (a spoi cu humă); humoaie, s. f. (Mold., humă de spoit); humu(l)tui, vb. (a transplanta răsaduri).

humă (Dicționaru limbii românești, 1939)
húmă f., pl. e (ngr. hóma [vgr. hóma], pămînt, de unde și bg. huma). Clisă, argilă smectică cenușie saŭ gălbuĭe. (Se află în mare cantitate pe malu Dunăriĭ la Galațĭ). V. lutișor.

humă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
húmă s. f., g.-d. art. húmei; (sorturi) pl. húme

humă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
humă f. pământ argilos albastru de lipit bordeie. [Bulg. HUMĂ].