hiolă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)HÍOLĂ s. f. (
Reg.; în
loc. adv.)
În hiolă = târând după sine, împingând cu sine. –
Et. nec.hiolă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)hiólă s. f. – În expresia:
în hiolă, tîrîș. –
Var. fiolă, fiulă. Origine necunoscută. După Bogrea,
Dacor., I, 258, urmat de Scriban, din
lat. fibŭla (ca.
subula ›
sula), care nu se înțelege sub aspect semantic și nici fonetic (formele cu
f nu apar în DAR și par incerte; accentul nu este clar). Pare formație expresivă, pe baza lui
a se hăi, hîi „a se nărui, a se prăbuși”. În
Mold.hiolă (Dicționaru limbii românești, 1939)híolă și
híoră, V.
fiulă.hiolă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)!híolă (în ~) (
înv.)
(hi-o-) loc. adv.