hei (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)HEI interj. 1. Exclamație care exprimă o chemare sau prin care se atrage cuiva atenția.
2. Exclamație care exprimă: voie bună, satisfacție, plăcere, admirație, nerăbdare, rezervă, contrarietate, surprindere, regret etc. ♦ (Adesea repetat) Exclamație care lasă să se înțeleagă că lucrurile sunt mult mai complicate decât par sau decât le crede cineva. [
Var.:
he, hehé interj.] – Onomatopee.
hei (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))HEI2, heiuri, s. n. (
Reg.) Dependințe, acareturi. ♦ Loc de casă; curte. –
Magh. hely „loc”.
hei (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)héi interj. – Exprimă o postură subiectivă, de regret, dezamăgire, descurajare sau milă. –
Var. hăi, hoi, hehe(i), ehe(i). Creație expresivă,
cf. bg. he(i). V. Carstensen 25-27.
hei (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)héi (héiuri), s. n. –
1. Teren de construit. –
2. Dependințe, anexe.
Mag. hely „loc” (Cihac, II, 723;
cf. Gáldi,
Dict., 135).
heĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)1) heĭ n., pl.
urĭ (ung.
hely, loc.)
Mold. Trans. Loc dependent de casă (Vechĭ). Pl. Acareturĭ, dependențe ale caseĭ. V.
dichis.heĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)2) heĭ interj. de chemare ca și
he: Heĭ, măĭ! Ĭa staĭ puțin! saŭ (maĭ rar) de exclamare:
Heĭ! Heĭ! Cum trec aniĭ! V.
he și
haĭ 2.hei (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)hei1/he/hehé interj.hei (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)hei2 (
reg.)
s. n.,
pl. héiurihei (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)hei ! int. de chemare sau de îmboldire:
mânați, copii, hei ! hei ! POP.