habaciŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)habacíŭ și
-gíŭ n., pl.
iurĭ și
ie (turc.
*hebaĭ, d.
heba, colb, adică „manta de colb”. Cp. cu
tuzluc).
Est. Vechĭ. Un fel de mantie.
Azĭ. Rar, Iron. Haĭnă lungă și prea largă, rantie:
îmbrăcată´n habaciŭ, moartă beată de rachiŭ. – Fals
habácĭ (Șăin. Infl. Or.).