havalea (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)HAVALEÁ, havalele, s. f. Îndatorire constând din prestarea de zile de clacă, podvezi etc., pe care o aveau țăranii pe vremea clăcii. ♦ Prestație în bani sau în natură făcută în contul haraciului. – Din
tc. havale.havalea (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)havaleá,
havaléle, s.f. (înv.)
1. îndatorire, sarcină constând din prestarea de zile de clacă, corvoadă, podvezi etc. pe care o aveau țăranii în vremea clăcii; prestația în bani sau în natură făcută în contul haraciului.
2. ordin, mandat al Porții otomane prin care se cerea Țărilor române haraciul (contribuție în bani și în natură).
3. contribuție în bani și natură cerută de Poartă, în contul haraciului.
4. belea; nevoi zilnice, griji materiale.
havalea (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)havaleá (havaléle), s. f. –
1. Act, țidulă a sultanului referitoare la primirea tributului. –
2. Tribut, contribuție, dare.
Tc. havale „ordin de plată” (Șeineanu, II, 312; Lokotsch 974),
cf. ngr. χαβαλές „funcție”. –
Der. havalagiu, s. m. (slujbaș la finanțele turcești),
sec. XVIII,
înv.havalea (Dicționaru limbii românești, 1939)havaleá f., pl.
ele (turc. [d. ar.]
havalé, înălțime dominantă, comisiune, mandat).
Vechĭ. Înălțime, pisc:
havaleaŭa munteluĭ. Ordin trimes [!] de sultan țărilor româneștĭ ca să dea banĭ saŭ proviziunĭ în socoteala haracĭuluĭ. Baniĭ saŭ proviziunile date după acest ordin. Maĭ pe urmă, clacă, zile de meremet muncite de țăran boĭeruluĭ.
Azĭ. Iron. Angara, belea, neplăcere zilnică. V.
beĭlic și
jold.havalea (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)havaleá (
înv.)
s. f.,
art. havaleáua, g.-d. art. havalélei; pl. havaléle, art. havalélelehavaleà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)havaleà f. corvoadă, sarcină (sinonim cu
angara):
bir n’aveți a da și havalele nu faceți CR. [Turc. HAVALÈ, însărcinare].