hauĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)háuĭ și
hăuĭésc, a
hăui v. intr. (rudă cu
huĭesc). Răsun prelung, vorbind de aer și de caverne marĭ:
hăuĭa valea de mugetu leuluĭ. – Și
auĭ.hauì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)hauì v. a răsuna cu putere:
unde ninchezi odată de hauì văzduhul ISP. [Onomatopee].