hau (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)HAU interj. (De obicei repetat) Cuvânt care imită lătratul câinelui sau urletul lupului. – Onomatopee.
hau (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)háu interj. – Redă strigătele de chemare sau de bucurie, ca și lătratul. –
Var. hău, hu. Creație expresivă,
cf. aui. –
Der. hăui (
var. hăuli, hăuni, aoli),
vb. (a țipa; a chema în gura mare; a cînta; a urla);
hăucăi, vb. (a lătra),
cf. rut. kaukati; haulă, s. f. (casă mare pustie), numită astfel datorită ecoului pereților săi;
haot, s. n. (
Munt., zgomot, larmă);
hău, s. n. (abis, prăpastie), din pricina ecoului (Cihac, II, 663 și Philippide,
Principii, 154 se gîndesc la o posibilă
der. din
ngr. χάος; DAR consideră etimonul necunoscut; Scriban pornește de la
mag. hó „zăpadă”).
hau (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)hau/hau-háu interj.