halca (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)HALCÁ, halcale, s. f. (
Înv.)
1. Verigă, cerc (de metal). ♦ Scoabă sau legătură de fier la ziduri.
2. Cerc de fier prin care se arunca, din galop, sulița la jocul oriental numit gerid;
p. ext. jocul însuși. – Din
tc. halka.halca (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)halcá (halcále), s. f. –
1. Inel, belciug. –
2. Joc vechi, asemănător cu jocul de arșice din Spania. –
Mr. hălcă. Tc. (h)alka (Șeineanu, II, 199; Lokotsch 801; Ronzevalle 82),
cf. ngr. χαλϰᾶς,
alb. halkë, bg.,
sb. halká.halca (Dicționaru limbii românești, 1939)halcá și
alcá f. (turc. [d. ar.]
halka; ngr.
halkâs). Verigă. Un joc turcesc (obișnuit odinioară și în țările româneștĭ) și care consista [!] în aruncarea uneĭ sulițe printr´o verigă. V.
gerid.halca (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)halcá (
înv.)
s. f.,
art. halcáua, g.-d. art. halcálei; pl. halcále, art. halcálelehalcà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)halcà f. od. joc oriental care consta în aruncarea și petrecerea suliței printr’un cerc de fier (numit
halca):
mâini ies Turcii la halca POP. [Turc. HALKA, inel]. V.
gerid.