haină (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)HÁINĂ, haine, s. f. 1. (La
pl.) Termen generic pentru obiectele de îmbrăcăminte (în special) bărbătești. ◊
Un rând de haine = un costum bărbătesc complet, alcătuit din pantaloni, sacou (și vestă). ♦ (La
sg.) Îmbrăcăminte bărbătească pentru partea de sus a corpului; sacou. ♦ Veșmânt lung și larg care acoperă tot trupul. ♦ Palton. ◊
Expr. A(-și) da și haina de pe el = a face sau a fi dispus să facă orice sacrificiu (pentru a obține ceea ce dorește).
2. (
Biol.; în sintagma)
Haină de nuntă = înfățișare deosebită pe care o capătă masculii unor pești, batracieni sau păsări în perioada împerecherii. – Din
bg. halina, scr. háljina.haină (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)háină (háine), s. f. – Obiect de îmbrăcăminte exterior.
Sb. haljina (Diez,
Gramm., I, 444; Cihac, II, 133; DAR). –
Der. hăinar, s. m. (vînzător de haine de gata);
hăinărie, s. f. (prăvălie de confecții);
hăinet, s. f. (cantitate de haine);
înhăinura (
var. înhăimura),
vb. (a îmbrăca),
cf. înfășura. La Stoica Ludescu (
sec. XVIII) apare
haină, s. f. (parolă, consemn), despre care nu știm dacă este același cuvînt.
Haibăr, s. n. (haină) este o încrucișare a lui
haină cu
laibăr (DAR),
der. înhăibăra, vb. (a îmbrăca).
haĭnă (Dicționaru limbii românești, 1939)háĭnă f., pl.
e (sîrb.
háljina, haĭnă, la pl. „straĭe, așternut”,
halja, surtuc, bg.
halína, haĭnă lungă, d. turc. [d. pers.]
haly, kali, covor. Cp. cu
straĭ și
țol). Veșmînt, straĭ (maĭ ales
surtuc, palton, manta, suman, maĭ rar vorbind de
pantalonĭ). Pl. Veșmintele (în general):
mi s´aŭ furat niște haĭne. A vinde la „haĭne vechĭ”, a vinde negustorilor ambulanțĭ care strigă „haĭne vechĭ”.
haină (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)háină s. f.,
g.-d. art. háinei; pl. háinehaină (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)haină f. ceeace servă a acoperi corpul: fig.
haina nopții EM. [Slav. HALĬNA].