găvan (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)GĂVÁN, găvane, s. n. (
Pop.)
1. Scobitură, adâncitură pe care o prezintă un obiect. ♦ Orbita ochiului.
2. Obiect sau parte a unui obiect care prezintă o scobitură; (în special) strachină sau blid (de lemn); conținutul unui astfel de vas. –
Cf. bg.,
scr. vagan.găvan (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)găván (găváne), s. n. –
1. Scobitură, adîncitură. –
2. Strachină, blid. –
3. Lingură, polonic. –
4. Farfuriuță. –
5. Mînerul furcii de tors. –
6. Prăpastie hău. –
Mr. găvane, megl. găvan. Origine obscură. Este pus în legătură cu
bg.,
sb. vagan „strachină” (Cihac, II, 118; DAR),
bg. gavanka (Conev 64), și prin intermediul acestuia cu
ngr. γαβένα „vas”; însă explicația nu pare suficientă întrucît nu lămurește legătura cu
găun, văgăună și eventual cu
gaură; cf. și
gîf, s. m. (
Trans., blid),
găfană, s. f. (
Trans. de Vest, partea scobită a lingurii). Este posibil să existe o intenție expresivă în aceste cuvinte (după Diculescu,
Elementele, 467,
gîf este
gr. ϰῦφος).
Der. găvănat, adj. (gol);
găvăni, vb. (a săpa. a adînci);
găvănătură, s. f. (cavitate; scobitură);
găvănos, adj. (gol, scobit).
găvan (Dicționaru limbii românești, 1939)găván n., pl.
e și
urĭ (bg.
gavana și
vagan, sîrb.
vagan, rut.
vahány, ceh.
vahan, mgr.
gavéna, ngr.
vagéni, a. î., rudă cu rom.
havan și
gavanos, ca și cu lat.
cavus, scobit. V.
văgăună).
Vest. Scafă saŭ piŭă de lemn saŭ strachină de lemn de pisat usturoĭ, nucĭ ș. a. Calota pălăriiĭ (V.
pălărie). Cavitatea linguriĭ.
Trans. Maram. Lingură mare, polonic. Orbită. Adîncătură [!] cam rătundă [!] într´un teren (BSG. 1928, 148 și 1933, 165). V.
hîrtop, padină.găvan (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)găván, -e, (gâvan, ghivan), s.n. – Lingură mare de lemn, cu care se măsoară cheagul când se pune în lapte ca să se facă brânză; are coada de 60 cm și capacitatea de 500-700 cmc (Georgeoni 1936; Papahagi 1925). – Cf. srb. vagan „strachină” (Cihac, DA, DEX).
găvan (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)găván (
pop.)
s. n.,
pl. găvánegăvan (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)găvan n.
1. strachina în care țăranul păstrează sarea grunzoasă:
pe tot anul și găvanul PANN;
2. partea găunoasă a lingurei de lemn și lingura însăș;
3. partea furcei ce poartă caierul;
4. șanțul sau jgheabul mesei dulgherului și tâmplarului. [Vechiu-rom.
căvan, taler de cumpănă = lat. medieval *CAVANUM (din CAVUS)].