grăunț (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)GRĂÚNȚ, grăunțe, s. n. V. grăunte.grăunț (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)grắunț (grăúnțe), s. n. –
1. Bob. –
2. Sămînță, boabă. –
3. Glob, bilă, obiect mic și sferic. –
Var. grăunte, grăunță. Mr. grăunț, gărnuț. Lat. *
granutium sau, după Densusianu,
Rom., XXXIII, 279, Candrea-Dens., 765, Pascu, I, 95 și DAR,
lat. *
granuceum (Pușcariu 730 propunea forma
lat. *
granuculum, care ar fi dus la alt rezultat),
cf. grîu. Fonetismul nu este clar. Cum rezultatul din
lat. trebuia să fie în orice caz
grănuț, ca în
mr., trebuie presupus că s-a adăugat un infix nazal (
cf. Pușcariu,
Diminutiv., 148), *
grănunț, cu disimilare ulterioară. Această explicație este valabilă și dacă plecăm de la
grîu, în forma sa primitivă
grănu (ca în
mr.), cu
suf. dim. -
uț. –
Der. grăunțar, s. n. (regulator la piatra morii de grîu);
grăunțos, adj. (granulos);
grăunți, vb. (a granula; a face boabe);
îngrăunța, vb. (a rotunji; a da nutreț animalelor), cuvînt rar.