grăbi (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)GRĂBÍ, grăbesc, vb. IV.
Refl.,
intranz. și
tranz. A acționa sau a face pe cineva să acționeze (mai) repede; a-și iuți sau a face să-și iuțească mișcările, mersul. ♦
Tranz. A face ca o treabă, un fenomen etc. să se întâmple, să se săvârșească mai repede; a urgenta, a zori, a iuți, a accelera, a devansa. ♦
Refl. A acționa, a face ceva prea în grabă și fără prea multă chibzuială; a se pripi. – Din
bg. grabja (se).
grăbi (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)grăbí (grăbésc, grăbít), vb. –
1. A face pe cineva să acționeze mai repede, a zori. –
2. (
Refl.) A acționa mai repede, a se zori, a da zor. –
3. A forța, a face ceva în mod pripit.
Sl. grabiti „a răpi” (Miklosich,
Lexicon, 140; Cihac, II, 126; DAR). Sensul din
rom. lipsește la toți
der. din
sl.; pare normal din punct de vedere semantic (
cf. lat. rapidus de la
rapere), însă este ciudată modificarea, specifică numai
rom. Cf. grabă, greblă. Der. grabă, s. f. (iuțeală, zor);
degrabă, adv. (rapid;
mai degrabă, mai curînd);
grăbită, s. f. (
Trans., specie de pîine mare);
grăbiță, s. f. (aluat de pîine cu care se încearcă cuptorul);
grăbitor, s. m. (struguri timpurii);
grabnic, adj. (care se grăbește; precipitat; timpuriu; prematur; neprevăzut);
negrabnic, adj. (
înv., calm);
grăbnicie, s. f. (zor).
grăbi (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)grăbí (a ~) vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. grăbésc, imperf. 3
sg. grăbeá; conj. prez. 3
să grăbeáscăgrăbì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)grăbì v.
1. a iuți:
a grăbi pașii; 2. a zori:
l´am grăbit să plece; 3. a avea grabă, a porni iute:
cine se grăbește, curând ostenește PANN.