grumaz (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)GRUMÁZ, grumaji, s. m. 1. (
Pop.) Gât;
p. restr. cerbice, ceafă. ◊
Expr. A-și pleca grumazul (în fața cuiva) = a se umili; a se lăsa robit.
A-și îndoi grumazul = a renunța la luptă, a se socoti învins.
A pune piciorul pe grumazul cuiva = a robi, a subjuga pe cineva.
2. (Rar) Gâtlej.
3. (Rar) Partea mai îngustă a unor obiecte, asemănătoare cu gâtul (
1). [
Pl. și: (
înv.)
grumazi] –
Cf. alb. gurmaz, gërmaz.grumaz (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)grumáz (-zi), s. n. –
1. (Înv.) Colină, delușor. –
2. Gît, beregată. –
3. Gîtlej. –
4. Gît, ceafă. –
5. Parte mai îngustă a unor obiecte. –
Var. (
pl.)
grumaji, (rar)
grumazuri. –
Mr. grumadz, gurmadz. Lat. gruma, cuvînt atestat numai cu sensul de „sfîrc de sîn”; dar care trebuia să fi însemnat și „delușor, colină” (
CGL, II, 223),
var. de la
grumus „colină”,
cf. grum, cu
suf. -
ză, (Papahagi,
Notițe, 24;
cf. Pușcariu 743; REW 3888; DAR).
Cf. și
it. digrumare „a rumega” și
sugruma. Celelalte ipoteze nu sînt suficiente: din fondul autohton (Miklosich,
Slaw. Elem., 9); din
alb. grumás, gurmás (Cihac, II, 718; Meyer,
Alb. St., IV, 76; Meyer 133;
cf. Philippide, II, 716; Rosetti, II, 117); de la un
lat. *
grumātium, combinație a lui
grumus ca
palatium (Pascu, I, 196); anterior
indoeurop. (Lahovary 328). Comun întregului teritoriu al
rom. (
ALR, I, 36). –
Der. grumăjer, s. n. (parte a armurii care apără gîtul);
grumăzare, s. f. (boală de gît). –
Cf. grunț.grumaz (Dicționaru limbii românești, 1939)grumáz n., pl. (vechĭ)
zĭ și (azĭ)
jĭ (rudă cu alb.
grumas, gurmas, gîtlej, cu lat.
grumus, dîmb, it.
digrumare, a înghiți cu lăcomie, și cu rom.
sugrum).
Rar. Gît, ceafă, cerbice:
grumazu luĭ saŭ
grumajiĭ luĭ (V. un ex. la
bilț). S. n., pl.
urĭ și
e. Gît, ceafă:
jugu se reazămă de grumazurile a doĭ boĭ. V.
greabăn.grumaz (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)grumáz, grumaji, s.m. –
1. Gât, beregată.
2. Gâtlej: „Cu plăcintă și cârnaț / Că merg bine pe grumaz” (Calendar 1980: 16). – Cuvânt autohton, cf. alb. gurmaz, gërmaz (Philippide 1928, Rosetti 1962, Russu 1981, Brâncuși 1983).
grumaz (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)grumáz (
pop.)
s. m.,
pl. grumájigrumaz (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)grumaz n. partea dindărăt a gâtului, ceafă. [Vechiu-rom. (și albanez)
grumaz, gâtlej, dintr’un primitiv
grum, gât (cf.
sugrumà), de origină necunoscută].