greabăn (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)GREÁBĂN, grebene (grebeni), s. n. (
m.) Regiune a corpului unor animale (mari) situată între gât și spinare. ♦
P. anal. Coamă a unui munte. – Din
sl. grebeni „pieptene”.
greabăn (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)greábăn (-ébene), s. n. – Regiune a corpului la cai și la animalele mari situată între gît și spinare. –
Var. grebăn, greben. Sl. grebenĭ „căpută” (Cihac, II, 128; Conev 75),
cf. bg.,
sb.,
rus. grebenĭ „căpută”,
sb.,
slov.
greben „cruce”. –
Der. grebănos, adj. (încovoiat);
sgrebeni (
var. sgrebenți),
s. m. pl. (scame, reziduuri de la dărăcit), cuvînt folosit în
Olt. și Banat, cu sensul etimologic din
sl.;
(în)grebănoși, vb. (a îndoi spinarea). Este dublet al lui
hrebăn, s. n. (
Bucov., greabăn la cai; darac), din
rut. chrebin; der. hrebincă, s. f. (
Maram., darac), din
rut. hrebinka (Candrea).
greabăn (Dicționaru limbii românești, 1939)greábăn n., pl.
grebene (bg. sîrb.
greben, peptene [!], creastă de cocoș orĭ de munte, umăr de cal, d. vsl.
grebenĭ, peptene, darac; ngr.
grébanos, loc rîpos. V.
gîrb, gîrbiță).
1. Gîrbiță, grumaz, partea cea maĭ înaltă la umeriĭ vitelor.
2. S. m., pl.
grebenĭ. Creastă (culme) de munte, de deal:
grebeniĭ Parînguluĭ (Vlah. Rom. Pit. 104). – Formele
grebăn și
greben îmĭ par false. Cp. cu
leagăn.greabăn (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)!greábăn s. n.,
pl. grébene