greață (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)GREÁȚĂ, grețuri, s. f. 1. Senzație neplăcută, adesea însoțită de vărsături, reprezentând reacția unor receptori nervoși din cavitatea abdominală la diverși agenți.
2. Fig. Sentiment de scârbă, de dezgust, de silă față de cineva sau de ceva. –
Greu +
suf. -eață.greață (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)greáță (-éțuri), s. f. –
1. (Înv.) Greutate, apăsare. –
2. Lehamite, silă. –
3. Scîrbă, greață. –
Mr. greață. De la
greu, sau mai curînd de la
grea, cu
suf. abstract -
eață (DAR).
Der. directă din
lat. gravĭtĭes (Byhan 353) sau
grevĭtĭa (Pușcariu 732; Candrea-Dens., 758; REW 3855) este mai puțin probabilă. –
Der. grețos, adj. (repugnant, scîrbos; mofturos, năzuros);
îngreța, vb. (a face silă);
îngrețălui, vb. (a îngrețoșa);
îngrețoșa, vb. (a face greață).
greață (Dicționar de argou al limbii române, 2007)greață, grețe s. f. persoană dezgustătoare / josnică.
greață (Dicționaru limbii românești, 1939)greáță f., pl.
grețĭ (d.
greŭ și suf.
-eață, ca´n
dulceață). Pornire de a vărsa alimentele din stomah [!]:
mĭ-e greață, îmĭ vine greață de grăsimea pe care am mîncat-o. Fig. Scîrbă, aversiune, dezgust:
mĭ-e greață de mincĭună. Vechĭ. (Ps. Ș. 53, 12). Turburare [!], răscoală (vsl.
mentežŭ).
greață (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)greáță s. f.,
g.-d. gréțe, art. gréței; pl. gréțurigreață (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)greață f.
1. poftă de a vărsa:
îmi vine greață; 2. fig. mare desgust:
mi-e greață de el. [Vechiu-rom. si macedo-rom.
greață, greutate, anevoință («grăesc cu
greață și am limba grea», Palia), s´a restrâns în limba modernă la o greutate a stomacului, la aplecate = lat. vulg. GREVITIA (v.
greu)].