greși (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)GREȘÍ, greșesc, vb. IV.
1. Intranz. A comite o greșeală;
p. ext. a se înșela. ♦
Intranz. și
tranz. A nu nimeri ținta, obiectivul ochit; a da greș.
2. Tranz. A executa ceva greșit, rău. ♦ A lua un lucru drept altul; a încurca, a confunda. ◊
Expr. A greși drumul (sau
calea) = a (se) rătăci;
p. ext. a se abate de la regulile morale, de conduită.
3. Intranz. A se face vinovat de ceva față de cineva, a face cuiva un rău, un neajuns;
p. ext. a păcătui. – Din
sl. grĕšiti.greși (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)greșí (greșésc, greșít), vb. –
1. A păcătui. –
2. A face rău, a face o faptă rea, a vătăma. –
3. Despre femei, a cădea în păcat. –
4. A se înșela, a greși. –
Var. (
înv.)
agreși. Mr. agîrșescu, megl. grișos. Sl. grĕšiti (Miklosich,
Lexicon, 147; Cihac, II, 128; DAR),
cf. bg. grešŭ, sb. grešiti, rus. grešiti. –
Der. greș, s. n. (greșeală; păcat; înșelare, abatere; brazdă greșită; aguridă), din
sb. greš (Bogrea,
Dacor., IV, 822; din
sl. grĕchŭ „păcat”, după Miklosich,
Slaw. Elem., 20; Miklosich,
Lexicon, 147 și Cihac, II, 128; postverbal de la
greși, după întrebuințare reprezintă un cuvînt diferit, provenind din
lat. *
agretius);
greșeală, s. f. (faptă care constituie o abatere de la adevăr; păcat; înșelare; defect), cu
suf. -
eală; greșitor, s. m. (
înv., delicvent);
negreșit, adv. (cu siguranță, fără îndoială);
preagreși, vb. (
înv., a păcătui), pe baza
sl. prĕgrĕšiti.greși (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)greșí (a ~) vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. greșésc, imperf. 3
sg. greșeá; conj. prez. 3
să greșeáscăgreșì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)greșì v.
1. a nu nemeri:
a greșit adresa; 2. a păcătui:
nu mai greșiți ! 3. a se înșela (în vorbă sau în calcul). [Slav. GRĬEȘITI, a rătăci; a păcătui].