grai (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)GRAI, graiuri, s. n. 1. Glas, voce. ◊
Loc. adv. Într-un grai = într-un glas, toți deodată. ◊
Expr. A prinde (sau
a da)
grai = a începe sau a se hotărî să vorbească.
A-i pieri (sau
a-și pierde)
graiul = a nu mai putea să vorbească (de emoție, de frică etc.), a amuți; a nu mai avea ce să spună.
2. Facultatea de a vorbi. ◊
Loc. adv. Prin viu grai = oral.
3. Limbă. ♦ Fel de a vorbi.
4. Unitate lingvistică subordonată dialectului, caracteristică pentru o regiune mai puțin întinsă;
p. ext. dialect.
5. (Rar) Vorbă, cuvânt. – Din
grăi (derivat regresiv).
grai (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)grái, graiuri, s.n. –
1. Glas, voce.
2. Vorbă, cuvânt: „Soru-sa din grai grăie” (Bilțiu 1990: 33). În expr. a lua în grai = a bârfi: „Nu vini pă strat de ai, / Te-or lua oamenii-n grai” (Bilțiu 1996: 326). – Der. regr. din grăi (< bg. graja, srb. grájati).
grai (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)grai s. n.,
pl. gráiurigraĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)graĭ n., pl.
urĭ (vsl. bg.
graĭ, cîntec, melodie, rus.
graĭ, cîrîĭală, sîrb.
graĭa, vorbă, cîrîire). Vorbire, limbă, vorbă:
un graĭ plin de dulceață, graĭu oamenilor, al păsărilor. Rostire, pronunțare:
pin [!] graĭ și pin scris. Jargon, dialect:
graĭu hoților, graĭ de la vale.