grapă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)GRÁPĂ1, grape, s. f. Unealtă agricolă formată dintr-un grătar cu dinți, cu discuri, cu roți dințate etc. sau dintr-o legătură de mărăcini, care servește la mărunțirea, afânarea și netezirea pământului arat, la acoperirea semințelor etc.; boroană. ◊
Expr. A se ține grapă de cineva = a însoți pretutindeni pe cineva. –
Cf. alb. grep, gërepë „undiță, cârlig de undiță”.
grapă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)GRÁPĂ2, grape, s. f. Tip de inflorescență în formă de ciorchine. – Din
fr. grappe.grapă (Marele dicționar de neologisme, 2000)GRÁPĂ s. f. inflorescență în formă de ciorchine. (< fr.
grappe)
grapă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)grápă (grápe), s. f. –
1. Greblă. –
2. (Înv.) Steag.
Sl. (
bg.)
grapa „greblă” (Cihac, II, 127; Scriban),
cf. pol. grabie „greblă”. Schimbarea
b ›
p trebuie să fie
sl. cf. bg. grapa „asperitate”, urmă lăsată de „vărsatul-de-vînt”,
sb. grabac „sfîșiere”, față de
rapav „sfîșiat”. S-a invocat adesea
got. greipan ›
germ. greifen (REW 4760; Giuglea,
Contribuții, 8-10), și, pentru a evita dificultatea unui împrumut vechi din
germ., s-a presupus medierea
alb. grep „cîrlig”,
grepth „clanță” (Philippide, II, 715; Pușcariu,
Dacor., VIII, 293; DAR; Rosetti, II, 117); însă această soluție pare mai puțin convingătoare decît cea dinainte. –
Der. grăpa, vb. (a grebla);
grăpiș, adv. (dificil, anevoie).
grapă (Dicționaru limbii românești, 1939)grápă f., pl.
e, rar
grăpĭ (rudă cu bg.
graba, greblă, și
grapa, grunț, cĭupitură de vărsat; sîrb.
hrape și
rapa, cĭupiturĭ de vărsat,
hrapati, a vorbi răgușit. V.
grăbesc, răpesc, gripcă. Cp. cu
hrapă). Un aparat agricol compus din mărăcinĭ și spinĭ de acoperit sămînța și netezit bulgăriĭ sfărămațĭ [!] maĭ înainte de boroană (pe alocurĭ tot una cu „boroană”).
A te ținea grapă de cineva, a te ținea de el, a nu-l slăbi de loc, a te ținea scaĭ (cață, gîrbă, lipcă).
Vechĭ. Apărătoare de gratiĭ de fer [!] mobilă la poarta unuĭ castel. Steag, oaste.
grapă (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)grápă, -e, s.f. –
1. Greblă pentru fărâmițarea pământului arat: „Până la finele sec. XIX, cele mai multe grape erau în întregime din lemn. Treptat, acestea au fost înlocuite cu grape cu dinți din fier și cu structură din lemn, iar astăzi tot mai frecvent se folosește grapa mecanică” (Dăncuș 1986: 41).
2. Îngrăditura care se pune în gura pârâului ca să oprească crengile, lemnele care le aduce apa spre moară. – Cuvânt autohton, cf. alb. crep „cârlig” (Russu 1981; Brâncuși 1983; Rosetti 1962).
grapă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)grápă s. f.,
g.-d. art. grápei; pl. grápegrapă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)grapă f. instrument agricol dințat cu care se sfarămă bulgării în urma arăturei și se acopăr cu pământ semințele sămănate prin împrăștiere: grapa e făcută de chingi în cari stau înfipți colți de fier. [Cf. it. GRAPPA, cârlig, cange]. ║ adv. ca o grapă:
a se ținea grapă de cineva, a nu-l slăbi, a-l urmări necontenit.