gologan (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)GOLOGÁN, gologani, s. m. (În trecut) Monedă de aramă (în valoare de 10 bani);
p. gener. (sens curent) monedă de mică valoare; ban. –
Et. nec.gologan (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)gologán (gologáni), s. m. –
1. Monedă de aramă de 10
bani. –
2. Bani. Creație expresivă, bazată pe rădăcina
gog-, s.v.;
cf. și
gogoloi, gogoneț, golomoz. Sensul primar, conform acestei explicații, trebuia să fie cel de „bulgăre” sau bilă; pentru trecerea semantică,
cf. fr. bille „bulgăre” și „monedă de aramă”,
sp. redondo „monedă”,
sp. din Cuba
bolo „monedă de argint”. Originea expresivă a fost indicată încă de Bogrea,
Dacor., IV, 818; după Cihac, II, 121, urmat de Scriban și cu îndoieli de către DAR, trebuie plecat de la *
golovan, din
sl. glava „cap”, explicație insuficientă.
Der. gologăneț, s. n. (mărunțiș; bănet);
gologăni, vb. (a înșela, a escroca, a fura). Din
rom. provin
mag. din
Trans. gologany „monedă de aramă” și
bg. gologan (Capidan,
Raporturile, 231).
gologan (Dicționaru limbii românești, 1939)gologán m. (rus.
golován, căpățînos, d.
golová, vsl.
glava, cap, adică „monetă [!] cu un cap pe ĭa [!]”. V.
glavă, haldan).
Vechĭ. Monetă de aramă de treĭ parale.
Azĭ. Monetă de aramă saŭ de nichel:
un gologan de 5, de 10 banĭ (pînă la războĭu mondial). – În Mold. nord și
galagan (după pron. rus.).
gologan (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)gologán s. m.,
pl. gologánigologan (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)gologan n. ban mărunt. [Poate metateză din
gogolan cu sensul de ban rotund (v.
gologoț)].