glicină (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)GLICÍNĂ, glicine, s. f. Arbust decorativ agățător, având flori asemănătoare cu ale salcâmului, albastre sau violete și parfumate
(Wistaria sinensis). – Din
fr. glycine.glicină (Dicționar de neologisme, 1986)GLICÍNĂ1 s.f. Plantă decorativă agățătoare, cu flori albastre și parfumate. [< fr.
glycine].
glicină (Dicționar de neologisme, 1986)GLICÍNĂ2 s.f. Pulbere albă, cristalină, solubilă în apă în prezența unei substanțe alcaline, folosită ca reductor în fotografie. [< germ.
Glyzin].
glicină (Marele dicționar de neologisme, 2000)GLICÍNĂ1 s. f. plantă decorativă agățătoare, cu flori albastre și parfumate, asemănătoare cu ale salcâmului. (< fr.
glycine, lat.
glycina)
glicină (Marele dicționar de neologisme, 2000)GLICÍNĂ2 s. f. glicocol. (< germ.
Glyzin)
glicină (Dicționaru limbii românești, 1939)*glicínă f., pl.
e (fr.
glycine, d. vgr.
glykýs, dulce). Un fel de copăceĭ papilionaceĭ agățătorĭ, dintre care o specie,
glicina chinezească (wistaria chinensis), e ornamentală și se distinge pin [!] frumoase florĭ albăstriĭ orĭ violete așezate în formă de strugurĭ.
glicină (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)GLICÍNĂ (‹
fr.)
s. f. 1. Arbust decorativ, volubil, din familia leguminoaselor, cu frunze împaripenat-compuse, foliole cu vârf ascuțit și flori liliachii, albe, violet (
Wisteria sinensis).
2. Glicocol; acid aminoacetic.
glicină (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)glicínă s. f.,
g.-d. art. glicínei; pl. glicíne