gigant (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)GIGÁNT, giganți, s. m. (Adesea adjectival) Ființă (reală sau din basme și credințe) de proporții uriașe; uriaș. ♦ Construcție, întreprindere etc. uriașă. ♦
Fig. Persoană care se remarcă prin calități excepționale. – Din
it. gigante, lat. gigas, -ntis. Cf. germ. gigant.gigant (Dicționar de neologisme, 1986)GIGANT- v.
giganto-.
gigant (Dicționar de neologisme, 1986)GIGÁNT s.m. (
Mit.) Nume dat unor ființe fabuloase de statură uriașă, care s-au răsculat împotriva lui Zeus. ♦ Uriaș. ♦ Construcție, clădire de mari dimensiuni. ♦ (
Fig.) Om de geniu; om vestit prin calitățile sale excepționale. [< lat., gr.
gigas, cf. it.
gigante, germ.
Gigant].
gigant (Marele dicționar de neologisme, 2000)GIGÁNT1 I.
s. m. 1. (mit.) nume dat unor ființe fabuloase de statură uriașă și foarte puternice, care s-au răsculat împotriva lui Zeus. 2. uriaș. ◊ (fig.) construcție, clădire, avion de mari dimensiuni. 3. (fig.) persoană care se remarcă prin calități excepționale. II. s. f. (astr.) stea de mare luminozitate. (< it.
gigante, lat.
gigas, -ntis)
gigant (Marele dicționar de neologisme, 2000)GIGANT2(O)- elem. „foarte mare, uriaș, colosal”. (< fr.
gigant/o/-, cf.
gr. gigas, -antos)
gigant (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)gigánt (gigánți), s. m. – Uriaș. –
Var. (
înv.)
ghigant. It. gigante (
sec. XIX) și înainte (
sec. XVIII) din
gr. γίγας. –
Der. gigantic, adj. (uriaș).
gigant (Dicționaru limbii românești, 1939)*gigánt, -ă s. (vgr.
gígas, gígantos, lat.
gigas, -antis, it.
gigante, fr.
géant). Uriaș, ființă de o mărime extraordinară.
Fig. Geniŭ prodigios:
Omer, Dante și Goethe aŭ fost niște giganțĭ aĭ poeziiĭ. Pl.
Mit. Uriașĭ, titanĭ, fiiĭ Pămîntuluĭ trăsnițĭ [!] de Joe fiind-c´aŭ vrut să ĭa ceru cu asalt. – Osămintele enorme care se găseaŭ și se găsesc și azĭ în stîncile granitice și care provin de la animale fósile ĭ-aŭ făcut pe oamenĭ să creadă că existaŭ odinioară oamenĭ uriașĭ. Știința a arătat că oameniĭ vechĭ eraŭ cam tot așa de marĭ ca ceĭ de azĭ. Giganțiĭ, ca și pigmeiĭ (piticiĭ) nu-s de cît [!] excepțiunĭ. Împăratu roman Maximin era înalt de 2 metri și jumătate, cît va fi fost și Goliat din Scriptură și Teutobocchus, regele Teutonilor. În zilele noastre, un anume Constantin, a ajuns pînă la 2 m. 60, ĭar Rusu Mahnov pînă la 2 m. 85. În general, giganțiĭ îs moĭ, cam leneșĭ, nu prea deștepțĭ, nicĭ prea vitejĭ, nicĭ prea robuștĭ față de statura lor, și îmbătrînesc răpede [!].
gigant (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)gigánt s. m.,
pl. gigánțigigant (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)gigant m.
1. uriaș:
Memfis, o cetate de giganți EM.;
2. fig. geniu prodigios:
Napoleon fu un gigant al răsboiuiui; 3. pl.
Mit. ființe uriașe, fiii Terrei, trăsniți de Jupiter, fiindcă vrură să iea cerul cu asalt.