ghioc (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)GHIÓC1, ghioci, s. m. (
Bot.;
reg.) Albăstrea. –
Et. nec.ghioc (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)GHIÓC2, ghiocuri, s. n. Gen de melci cu cochilia mare, ovală, cu aspect de porțelan, care trăiesc în mările calde
(Cypraea); p. restr. cochilia acestor melci, întrebuințată ca ornament sau pentru preziceri asupra viitorului cuiva. ◊
Expr. A da cu ghiocul sau
a căta (cuiva)
în ghioc = a ghici (cuiva) cu ajutorul ghiocului. –
Lat. *cloca (=cochlea).ghioc (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)ghióc (-ci), s. m. – Scoică marină a moluștei denumite Cypraea moneta, apreciată pentru albeața ei și pentru folosirea pe care i-o dau țigăncile ghicitoare, care pretind că află viitorul ascultînd zgomotul din interiorul scoicii. –
Var. ghioacă. Lat. căvum „gaură”, al cărui rezultat *
gău, cf. găoace, a primit apoi
suf. -
oc. Este dublet simplu al lui
găoace. Alternarea fonetismului se explică poate printr-o intenție expresivă, care ar fi apropiat acest cuvînt de rădăcina
ghiolc-, care indică zgomotul unui lichid într-un recipient închis, și al cărui sens coincide în parte cu cel de
ghioc, cf. ghiolcăi. A fost considerat
der. din
sl. glogŭ (Cihac, II, 129); din
lat. gullioca „coajă verde de nucă” (Cihac, II, 333; Philippide, 99; Pascu, I, 95); sau din
lat. cochlea, prin intermediul unei metateze *
cloca (Pușcariu 718; REW 2011; DAR,
cf. împotrivă Densusianu,
Rom., XXXIII, 279),
cf. it. chiocca „țeastă” (Battisti, II, 904), sassar.
ciogga, logud. gioga. Der. ghiocel, s. m. (scoică; floare, aișor, Galanthus nivalis);
desghioca, vb. (a scoate boabele, a curăța de coajă);
ghioș, adj. (
Mold., alb), de la
ghioci, cu pronunțarea
mold. Identitatea lui
ghioc cu
ghiocel este evidentă atît datorită culorii comune, cît și folosirii lui
ghiocel „scoică” (
cf. Pușcariu,
Diminutiv., 171); totuși, Lexiconul de la Buda, urmat de Diez,
Gramm., I, 197, pleca de la
lat. glaucium, și Philippide,
Principii, 38, de la
lat. *glaucĕllus. Pentru
desghioca, a cărui
der. este normală, pe baza lui
ghioc „coajă” (sens neatestat, dar care apare pentru
găoace), Hasdeu,
Cuv. din Bătrîni, I, 275 pleca de la
lat. cauca, și Candrea,
Rom., XXXVI, 325, de la un
lat. *
disglubĭcāre (
cf. împotrivă REW 2011). –
Cf. găoace, gaură, sgău.ghioc (Dicționar de argou al limbii române, 2007)ghioc, ghiocuri s. n. (er.) vulvă.
ghioc (Dicționaru limbii românești, 1939)1) ghioc (est) și
ghĭoc (vest) m. (d.
ghioace, găoace). Un fel de melc marin (mare cît un oŭ de curcă și pestriț ca o blană de jaguar) care servea odinioară ca monetă [!] în estu și sudu Asiiĭ și´n Africa, ĭar la noĭ îl întrebuințează Țigancele la ghicit (
cypraea1 moneta).
Trans. Orbita ochĭuluĭ (în descîntece). V.
melc.ghioc (Dicționaru limbii românești, 1939)2) ghióc m. (din
ghĭoc, din
glăvoc = zglăvoc, rudă cu rus.
golovok, albăstriță. Cp. și cu vgr.
glaux, o plantă. V.
ghiocel). Ghiocel. – La Panțu și
dioc.ghioc (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ghióc1 (albăstrea)
s. m.,
pl. ghiócighioc (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ghióc2 (melc)
s. n.,
pl. ghiócurighioc (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)ghioc m.
Bot. albăstriță:
cu ghioci și viorele NEGR. [Lat. GLAUCUS].
ghioc (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)ghioc n.
1. specie de melc de mare
(Cyprea moneta): țăranii îl atârnă de gâtul și de mâinile copiilor;
2. scoică albă cu care țigăncile pretind a ghici viitorul:
a da cu ghiocul, a căuta în ghioc. [V.
ghioacă].