ghioagă - explicat in DEX

ghioagă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
GHIOÁGĂ, ghioage, s. f. 1. Armă veche de luptă, alcătuită dintr-un fel de ciomag (de lemn sau de fier) cu capătul bombat și ghintuit. P. gener. Ciomag, bâtă, măciucă. 2. Capătul bombat, de obicei ghintuit, al unei ghioage (1). – Et. nec.

ghioagă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
ghioágă (ghioáge), s. f. – Măciucă. – Var. (înv.) ghigă, ghegă, ghioacă. Mr. cl’oagă, gl’ogă. Origine obscură. Se pleacă de obicei de la lat. clāva (Hasdeu, Col. lui Traian, III; DAR), al cărui rezultat ar fi *ghie; pentru al doilea element nesatisfăcător explicat, cf. buturugă, bîzdoagă, măciucă. Totuși, explicația nu este convingătoare; pare preferabil să se presupună un *ghiob (‹ gheb?) cu varianta f., ca moț, moacă, boț, boacă; pentru variația consonantică, cf. ghiborț, ghigorț, precum și ghidănac, s. n. (Olt., măciucă), probabil în loc de *ghibănac. Der. din lat. *clāvica (Weigand, Jb., XII, 109; cf. REW 1978 și Pascu, Beiträge, 9), din lat. *globica (Giuglea, Dacor., IV, 1554), sau din sl. glogŭ (Miklosich, Consonantismus, II, 57), nu pare posibilă. Alb. kljokë trebuie să provină din mr.; bg. gega (cf. Romansky 105) și ngr. γλογίά „lance” depind evident de rom. – Der. ghigar, s. m. (înv., porcar, cioban); ghiogar, s. m. (bătăuș).

ghioagă (Dicționar de argou al limbii române, 2007)
ghioagă, ghioage s. f. palmă mare.

ghioagă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
ghioágă (ghioa-) s. f., g.-d. art. ghioágei; pl. ghioáge

ghioagă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
ghioagă f. armă primitivă compusă dintr´o măciucă de fier cu ținte: ghioaga și săgeata lui fac pustiul codrului AL. [Macedo-rom. clioacă, bâtă ciobănească: cf. lat. *CLAVICA, oarecum măciucă încovoiată ca o cheie].

ghĭoagă (Dicționaru limbii românești, 1939)
ghĭoágă (oa dift.) f., pl. e (lat. clava, a. î., pop. *clova, din care s´a făcut mrom. clĭoagă, drom. ghĭoagă. Cp. cu fagure, negură și cu rus. klĭuká, cîrjă. D. rom. vine alb. klĭoka, ghĭoagă, ngr. gklogĭá, suliță, bg. kĭóga, ghĭoagă). Măcĭucă mare. – Vechĭ și ghigă și ghegă (ca ghim din *ghĭom). Azĭ și ghĭoacă? V. bîtă, moacă 2 și țoapă 2.