ghințură - explicat in DEX

ghințură (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
GHÍNȚURĂ, ghințure, s. f. (Bot.; pop.) Gențiană. – Cf. gențiană.

ghințură (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
ghínțură (ghínțuri), s. f. – Gențiană (Gentiana cruciata, punctata, excisa). – Var. (d)ințură. Din germ. Gentiana. – Din rum. provine rut. g’enzura (Miklosich, Wander., 15); ca și sb. lincura (Candrea, Elemente, 406).

ghințură (Dicționaru limbii românești, 1939)
ghințúră, dințúră și ințúră f., pl. ĭ (rut. gindzura, bg. sîrb. lincura, d. germ. enzian, it. genziana, d. lat. gentiana). Pop. Gențiană. – La Acad. și Cdr. ghínțură, la Pascu (R. C. 1938, 118) -úră.

ghințură (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
ghínțură s. f., g.-d. art. ghínțurei; pl. ghínțure

ghințură (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
ghințură f. Bot. fierea-pământului: amar ca ghințura. [Rut. GHINDZURA].