ghimpe (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)GHÍMPE, ghimpi, s. m. I. 1. Fiecare dintre prelungirile tari și ascuțite care cresc pe tulpina, pe ramurile sau pe alte părți ale unor plante; spin
1. ◊
Expr. A avea (sau
a simți) un ghimpe la (sau
în) inimă (sau
în cuget) = a avea un necaz, o supărare sau o nemulțumire (nedestăinuită
Vezi nota 1 nimănui).
A sta (sau
a ședea ca) pe ghimpi = a nu mai avea răbdare, a fi extrem de nerăbdător.
2. Fiecare dintre țepii
Vezi nota 2 care acoperă corpul unor animale (în special corpul ariciului).
II. 1. (
Bot.;
pop.) Scaiete.
2. Compus:
ghimpe-pădureț = arbust totdeauna verde, cu ramurile lățite și terminate printr-un spin, cu flori mici, verzi și cu fructe în formă de boabe roșii
(Ruscus aculeatus). III. (
Art.) Numele a două dansuri populare românești; melodie după care se execută fiecare dintre aceste dansuri. –
Cf. alb. gjëmp.ghimpe (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)ghímpe (ghímpi), s. m. –
1. Spin, țeapă. –
2. Os de pește. –
3. Vîrf ascuțit, cui. –
4. Nume de plante spinoase (Cyrcium lanceolatum; Xanthium spinosum; Centaurea calcitrapa; Ruscus aculeatus). –
Var. (
înv.)
ghimp. Lat. *
pŭngŭlum, de unde provine și
it. pungolo (
Arch. glott., XIII, 398; Prati 802), și cu schimbare de
suf.,
pungello (REW 6851). De la *
punglu s-a ajuns prin metateză la *
glumpu › *
ghiumpu (ca în *
quaglum ›
chiag), redus prin disimilație la
ghimp(u). Se presupune în general că termenul
rom. derivă din
alb. gjëmp, gljimp (Cihac, II, 717; Meyer 140; Philippide, II, 713; Jokl 26-28; Rosetti, II, 117); însă chiar
var. consonantismului
alb. dovedește că trebuie plecat de la un etimon romanic în
gl-, al cărui rezultat ar trebui să fie diferit în
alb.,
cf. *
glemus ›
alb. ljëms, glandis ›
alb. ljende. Este evident că
alb. provine din
rom. Der. ghimpos, adj. (spinos; picant, înțepător);
ghimpoasă, s. f. (plantă, Cryspis aculeata);
ghimpuros, adj. (spinos);
(în)ghimpa, vb. (a înțepa; a incita, a stimula; a mușca, a înțepa; a răni);
înghimpător, adj. (care înțeapă);
înghimpătură, s. f. (înțepătură);
ghimpariță, s. f. (Cryspis aculeata).
ghimpe (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)ghímpe (ghímpi), s. m. – Călugăraș (Pyrrhula europaea).
Alb. gimpel (DAR).
ghimpe (Dicționaru limbii românești, 1939)ghímpe m. (mgerm.
gupf, gupfe, ngerm.
*güpfel, gipfel, vîrf ascuțit. Trebuĭe să fi existat o formă *
gümpfe, ca germ. de jos
timpen, ol.
tip = zipfel, gipfel. Din
*gümpfe s´a făcut rom.
ghimpe, și de aci alb.
gĭámp). Spin, țep (la plante orĭ animale):
trandafiru, salcîmu, scaĭu, aricĭu, ghiborțu are [!] ghimpĭ. Nume de plante ghimpoase, ca:
centauréa calcitrapa (din familia compuselor),
ruscus aculeatus (liliacee) ș. a.
Fig. A sta ca pe ghimpĭ, a fi nerăbdător, foarte enervat.
A avea un ghimpe la inimă, a avea o pricină de supărare.
ghimpe (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ghímpe (țeapă, scaiete)
s. m.,
pl. ghimpighimpe (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)ghimpe m.
1. arbust cu ramuri înțepătoare
(Centaurea calcitrapa); 2. înțepătoarele unor plante:
trandafiri cu ghimpi; 3. tot ce înțeapă:
ghimpii ariciului; 4. fig. anevoință, greutate. [Albanez CHIĂMP].