ghes (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)GHES, ghesuri, s. n. (În
expr.)
A da (cuiva)
ghes =
a) a da (cuiva) o lovitură ușoară (cu cotul);
b) a îndemna, a stimula, a îmboldi, a zori (să întreprindă ceva). –
Et. nec.ghes (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)GHES, ghésuri, s. n. 1. Ghiont, îmbrâncitură.
2. Imbold, impuls, stimulent. (orig. necunoscută; nu pare să fie identic cu
ghes s. n. = (
arg.) zi, din
țig. ges (Juilland); totuși, orig.
țig. pare posibilă; Drăganu îl pune în legătură cu magh.
gyűszű = degetar, cu care însă nu pare să se înrudească)
ghes (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)ghes (ghésuri), s. n. –
1. Brînci. –
2. Stimul, impuls. Origine necunoscută. Nu pare a fi cuvînt identic cu
ghes, s. n. (
Arg., zi), din
țig. ges (Juilland 165); totuși, origine
țig. este posibilă. Drăganu,
Dacor., V, 363, îl pune în legătură cu
mag. gyűszű „degetar”, cu care nu pare a avea nici o înrudire. –
Der. înghesui, vb. (a împinge, a năvăli; a stoarce; a strînge; a grăbi; a îngrămădi) pe care Drăganu,
Dacor., V, 908, îl derivă din
mag. gyeszül „a împinge”;
înghesuială, s. f. (lume multă, aglomerare; apăsare, sufocare).
ghes (Dicționaru limbii românești, 1939)ghes și
ghĭes n., pl.
urĭ (cp. cu
înghesuĭesc).
Fam. A da ghĭes cuĭva, a-l îmboldi, a-l îndemna, a-l împinge. – În Munt. vest și
ghĭest (CL. 1911, 367), în Cov. și
ghĭoz.ghes (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ghes s. n.,
pl. ghésuri