ghioagă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)GHIOÁGĂ, ghioage, s. f. 1. Armă veche de luptă, alcătuită dintr-un fel de ciomag (de lemn sau de fier) cu capătul bombat și ghintuit.
P. gener. Ciomag, bâtă, măciucă.
2. Capătul bombat, de obicei ghintuit, al unei ghioage (
1). –
Et. nec.ghioagă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)ghioágă (ghioáge), s. f. – Măciucă. –
Var. (
înv.)
ghigă, ghegă, ghioacă. Mr. cl’oagă, gl’ogă. Origine obscură. Se pleacă de obicei de la
lat. clāva (Hasdeu,
Col. lui Traian, III; DAR), al cărui rezultat ar fi *
ghie; pentru al doilea element nesatisfăcător explicat,
cf. buturugă, bîzdoagă, măciucă. Totuși, explicația nu este convingătoare; pare preferabil să se presupună un *
ghiob (‹
gheb?) cu varianta
f., ca
moț, moacă, boț, boacă; pentru variația consonantică,
cf. ghiborț, ghigorț, precum și
ghidănac, s. n. (
Olt., măciucă), probabil în loc de *
ghibănac. Der. din
lat. *
clāvica (Weigand,
Jb., XII, 109;
cf. REW 1978 și Pascu,
Beiträge, 9), din
lat. *
globica (Giuglea,
Dacor., IV, 1554), sau din
sl. glogŭ (Miklosich,
Consonantismus, II, 57), nu pare posibilă.
Alb. kljokë trebuie să provină din
mr.;
bg. gega (
cf. Romansky 105) și
ngr. γλογίά „lance” depind evident de
rom. –
Der. ghigar, s. m. (
înv., porcar, cioban);
ghiogar, s. m. (bătăuș).
ghioagă (Dicționar de argou al limbii române, 2007)ghioagă, ghioage s. f. palmă mare.
ghioagă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ghioágă (ghioa-) s. f.,
g.-d. art. ghioágei; pl. ghioágeghioagă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)ghioagă f. armă primitivă compusă dintr´o măciucă de fier cu ținte:
ghioaga și săgeata lui fac pustiul codrului AL. [Macedo-rom.
clioacă, bâtă ciobănească: cf. lat. *CLAVICA, oarecum măciucă încovoiată ca o cheie].
ghĭoagă (Dicționaru limbii românești, 1939)ghĭoágă (
oa dift.) f., pl.
e (lat.
clava, a. î., pop. *
clova, din care s´a făcut mrom.
clĭoagă, drom.
ghĭoagă. Cp. cu
fagure, negură și cu rus.
klĭuká, cîrjă. D. rom. vine alb.
klĭoka, ghĭoagă, ngr.
gklogĭá, suliță, bg.
kĭóga, ghĭoagă). Măcĭucă mare. – Vechĭ și
ghigă și
ghegă (ca
ghim din *
ghĭom). Azĭ și
ghĭoacă? V.
bîtă, moacă 2 și
țoapă 2.