geantă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)GEÁNTĂ, genți, s. f. Obiect din piele, din pânză, din material plastic etc. de formă dreptunghiulară, având în interior una sau mai multe despărțituri, care servește la transportarea cu mâna a unor acte, cărți, caiete etc.; servietă. ♦ Poșetă. – Din
tc. çanta.geantă (Dicționar de neologisme, 1986)GEÁNTĂ s.f. v.
jantă.
geantă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)geántă (génți), s. f. – Poșetă, servietă. –
Mr. ceantă. Tc. canta (Șeineanu, II, 188),
cf. ngr. τσάντα,
bg. čanta.geantă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)geántă (génți), s. f. – Partea exterioară a unei roți de autovehicul. –
Var. jantă. Fr. jante, cu influența cuvîntului anterior. Termen automobilistic, se folosește și în expresia
a fi pe geantă (
Arg., a fi lider).
Cf. Graur,
BL, V, 61.
geantă (Dicționaru limbii românești, 1939)geántă f., pl.
gente și
gențĭ (turc.
čanta și
ğanta, geantă; ngr.
dziánta, bg. sîrb.
čanta). Geamantan mic de pele [!], ca cela în care vînătoriĭ duc vînatu, curieriĭ scrisorile, baniĭ ș. a. și care se poartă atîrnat de umăr c´o curea orĭ are două toarte și se ține în mînă.
Mold. Ghĭozdan școlăresc. V.
cartușieră, tașcă, zăgîrnă.geantă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)geántă (servietă)
s. f.,
g.-d. art. génții; pl. gențigeantă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)geantă f.
1. geamantan mic pentru scrisori;
2. cartușieră:
o geantă de vânători plină de fișicuri AL. [Turc. DJANTA].