gazdă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)GÁZDĂ, gazde, s. f. 1. Persoană care primește pe cineva la sine (dându-i adăpost); cel care ține pe cineva la sine în schimbul unei chirii (și cu întreținere plătită); stăpânul unei case în raport cu oaspeții săi, amfitrion. ♦ Organism pe care (sau în care) trăiește un animal parazit aflat în stare larvară sau adultă.
2. Locuință ocupată de cineva în calitate de oaspete sau de chiriaș.
3. (
Reg.) Țăran bogat; chiabur, bogătan. ◊
Loc. adj. De gazdă (mare) = din oameni bogați. – Din
magh. gazda.gazdă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)gázdă (gázde), s. f. –
1. Stăpîn, proprietar. –
2. (
Trans., rar) Femeie, nevastă. –
3. Hangiu. –
4. Amfitrion. –
5. Găzduire.
Mag. gazda (DAR; Gáldi,
Dict., 90). –
Der. găzdac, s. m. (
Trans., bogătan, om înstărit), din
mag. gazdag; găzdaș, s. m. (
înv., persoană care caută găzduire pentru alții);
găzdășag, s. m. (
Trans., bunăstare, bogăție), din
mag. gazdagság; găzdășie, s. f. (
Trans., bunăstare);
găzdoaie, s. f. (
Trans., stăpîna casei);
găzdoi, s. m. (
Trans., stăpînul casei);
găzdui, vb. (a da găzduire);
cf. sb.,
cr.,
ceh.,
rut. gazdovati, de asemenea din
mag.;
găzdălui, vb. (a găzdui),
sec. XVII,
înv.;
găzduitor, s. m. (gazdă).
gazdă (Dicționar de argou al limbii române, 2007)gazdă, gazde s. f. 1. proprietara unui bordel, matroană.
2. (
intl.) tăinuitor de lucruri furate.
3. (
intl.) persoană care ascunde infractori de poliție.
gazdă (Dicționaru limbii românești, 1939)gázdă f., pl.
e (ung.
gazda [d. vsl.
gospoda], de unde și sîrb. pol. ceh. rut.
gazda. V.
gospodar). Stăpînu saŭ stăpîna caseĭ care te ospătează saŭ la care staĭ cu chirie. Găzduire.
A trage în gazdă la cineva, a descinde la el venind din călătorie.
A fi în gazdă la cineva, a locui la el (gratis orĭ cu plată).
Gazdă de hoțĭ, cel care adăpostește hoțĭ.
A fi gazda (saŭ
cĭuca)
bătăilor, a mînca bătaĭe de la toțĭ, a fi cap de Turc.
gazdă (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)gázdă, -e, s.f. – Stăpânul casei. – Din magh. gazda “stăpân, bogat” (DA, DER).
gazdă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)gázdă s. f.,
g.-d. art. gázdei; pl. gázdegazdă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)gazdă f.
1. stăpâna casei în raport cu oaspeții săi;
2. locuință provizorie:
a trage în gazdă la cineva; 3. cuib:
gazdă de hoți; 4. fig. țință:
biata copilă era gazda bătăilor AL. [Ung. GAZDA].