găvan (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)găván (găváne), s. n. –
1. Scobitură, adîncitură. –
2. Strachină, blid. –
3. Lingură, polonic. –
4. Farfuriuță. –
5. Mînerul furcii de tors. –
6. Prăpastie hău. –
Mr. găvane, megl. găvan. Origine obscură. Este pus în legătură cu
bg.,
sb. vagan „strachină” (Cihac, II, 118; DAR),
bg. gavanka (Conev 64), și prin intermediul acestuia cu
ngr. γαβένα „vas”; însă explicația nu pare suficientă întrucît nu lămurește legătura cu
găun, văgăună și eventual cu
gaură; cf. și
gîf, s. m. (
Trans., blid),
găfană, s. f. (
Trans. de Vest, partea scobită a lingurii). Este posibil să existe o intenție expresivă în aceste cuvinte (după Diculescu,
Elementele, 467,
gîf este
gr. ϰῦφος).
Der. găvănat, adj. (gol);
găvăni, vb. (a săpa. a adînci);
găvănătură, s. f. (cavitate; scobitură);
găvănos, adj. (gol, scobit).