gaură (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)GÁURĂ, găuri, s. f. Scobitură, adâncitură, spărtură ivită de la sine sau anume făcută într-un corp, într-un material, în pământ etc.; cavitate, bortă. ◊
Gaura cheii = orificiu prin care se bagă cheia în broască. ◊
Expr. Gaură de șarpe = loc ferit care servește cuiva ca ascunzătoare. (
Pop.)
Doar nu s-o face gaură-n cer = nu va fi o pagubă prea mare. (
Astron.)
Gaură neagră = relicvă de dimensiuni reduse a unei stele masive, formată prin prăbușire gravitațională, caracterizată prin densitate foarte mare și forță de atracție uriașă și absorbantă. [
Pr.:
ga-u-] –
Lat. *gavula (< cavus).gaură (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)gáură (gắuri), s. f. –
1. Scobitură, cavitate, groapă. –
2. (
Arg.) Furt prin efracție. –
Mr. gavră, megl. gaură. Lat. căvum, al cărui rezultat normal să fi fost *
gău, cf. sgău și
găoace. Acest rezultat s-a pierdut, însă de la forma sa de
pl. găuri s-a refăcut un
sing. analogic
gaură, ca în
fagure ‹
fag și
pătură ‹
pat. Se consideră în general că etimonul este
lat. *
căvŭla (Densusianu,
Hlr., 111; Candrea,
Èlèments, XVI; Pușcariu,
Diminutiv., 182; Pușcariu 701; Candrea-Dens., 720; REW 1693; Philippide, II, 713; Pascu, I, 91; Rosetti, I, 73) sau
lat. caula (Cipariu,
Gram., 117; Pușcariu,
Dacor., III, 671), ipoteză posibilă, fără a fi necesară.
Der. din
lat. caverna (Crețu 326) nu este posibilă.
Alb. gavrë provine din
mr., iar
rut. gav(o)ra din
rom. (Candrea,
Elemente, 404). –
Der. găurar, s. n. (sulă; regulator la războiul de țesut; vas de lut cu fundul găurit);
găuri, vb. (a perfora;
Arg., a răni cu armă de foc);
găuritor, adj. (
Arg., hoț);
găuricios, adj. (găurit);
găuros, adj. (găurit). –
Cf. găman. De la *
gău derivă, de asemenea, prin intermediul unui
suf. expresiv,
găun, s. m. (
înv., gol, cavitate; gărgăune, Vespa crabro), cu
var. găună, s. f. (
Bucov., gol, cavitate). Semantismul se explică prin trecerea de la ideea de „gol” la cea de „sunet sec”. Caracterul expresiv al
suf. -
ăur reiese și din
der. ca
bărzăun, gărgăun, căscăun(d), cf. și
băuna, mieuna, scheuna. Totuși, se consideră în general (Candrea,
Rom., XXXI, 312; Pușcariu,
ZRPh., XXVIII, 618; Pușcariu 700; REW 1794; Candrea-Dens., 718 și 719; DAR) că etimonul lui
găun este
lat. *
căvōnem, în loc de
căvum, ipoteză incertă (
cf. REW 1794; Battisti, II, 831).
Văgăună, s. f. (groapă, cavitate, vizuină; rîpă), este fără îndoială un
der. expresiv, poate prin intermediul unei reduplicări a lui
găun ›
găgăună, urmată de o disimilație (după Cihac, II, 537, din
mag. vagany „brazdă, făgaș”, care pare mai neconvingătoare). –
Der. găuni, vb. (a săpa);
găunos, adj. (gol, găurit; fără miez);
găunoși (
var. găunoșa),
vb. (a săpa, a scobi);
găunoșeală (
var. găunoșitură),
s. f. (cavitate).
gaură (Dicționar de argou al limbii române, 2007)gaură, găuri s. f. 1. spargere, furt.
2. (
pub.) înșelătorie, fraudă, delapidare.
3. pagubă.
4. vagin.
gaură (Dicționaru limbii românești, 1939)gáură f., pl.
găurĭ (d. lat.
caulae, cavitățĭ, deschizăturĭ, saŭ *
cávula, d.
căvus, cav, scobit. V.
găun).
Vest. Bortă, cavitate, scobitură:
gaură într´un dinte, într´un arbore, într´o foaĭe. Iron. Locuință foarte sărăcăcĭoasă, bîrlog, bordeĭ.
Gaură de șarpe, ascunzătoare de șarpe (V.
vizuină).
A te ascunde într´o gaură de șarpe, într´un loc unde nu te maĭ poate găsi nimenea [!].
Batistă cu găurĭ saŭ
cu găurele, batistă cu
ajur (fr.
â jour).
Doară nu se va face gaură´n cer, nu va peri [!] lumea (făcînd cutare lucru).
gaură (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)gáură (ga-u-) s. f.,
g.-d. art. gắurii; pl. gắurigaură (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)gaură f.
1. deschizătură oarecare, crăpătură;
2. gaură în pământ unde se adăpostește un animal:
gaură de șarpe; 3. bordeiu sărăcăcios. [Lat. *CAVULA, cavitate].