galiță (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)GÁLIȚĂ, galițe, s. f. (
Reg.) Pasăre de curte; orătanie. – Din
bg.,
scr. galica.galiță (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)gáliță (gálițe), s. f. –
1. Pasăre de curte. –
2. Cioară-de-cîmp (Garrulus glandarius).
Sl. (
bg.,
sb.,
cr.)
galica „cioară”, din
sl. galŭ „negru” (Cihac, II, 114; Miklosich,
Lexicon, 126). DAR se îndoiește de această
der., care pare evidentă. Semantismul se explică prin uzul depreciativ,
cf. bg. galica „lighioană”, și
rom. cioară „pasăre de curte”,
boală „vite”. După REW 3640, ar fi cuvînt identic cu
gaiță, ambele din
sl. (
rus.)
galka, rut. gajka. Cf. gaie.galiță (Dicționaru limbii românești, 1939)gáliță f., pl.
e (vsl.
galica, ceŭcă, d.
galŭ, murdar, adică „negru”; sîrb.
gàlica, nume de păsărĭ negre, rut. rus.
gálica și
gálka, ceŭcă, rut. și
gálicĕa, gîngăniĭ, insecte. V.
gaĭ, gaiță și
gîliță).
Nord ș. a. Păsărĭ domestice, oare, orățeniĭ.
galiță (Dicționaru limbii românești, 1939)galíță, V.
galiscă.galiță (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)gáliță, -e, s.f. – (ornit.) Pasăre de curte, orătanie; găină (Gallus domestica). – Din sl. (bg., srb.) galica „cioară„, din sl. galǔ „negru” (Cihac, DER, DEX).
galiță (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)gáliță (
reg.)
s. f.,
g.-d. art. gáliței; pl. gálițe