fumega (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)FUMEGÁ, pers. 3
fúmegă, vb. I.
Intranz. 1. A scoate fum, a arde înăbușit, fără flacără și cu fum. ♦ (Despre lămpi, lumânări, sobe etc.) A arde defectuos, eliminând fum.
2. A scoate aburi. –
Lat. fumigare.fumega (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)fumegá (-g, fumegát), vb. –
1. A scoate fum. –
2. A face aburi.
Lat. fŭmĭgāre (Pușcariu 670; Candrea-Dens., 678; REW 3570; DAR),
cf. fum. –
Der. fumegător, adj. (care fumegă);
fumegos (
var. fumegăios),
adj. (care fumegă);
fumegai (
var. fumigai),
s. n. (fumăraie). –
Der. neol. fumiga, vb. (a fumiga);
fumigați(un)e, s. f., din
fr.fumega (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)fumegá (a ~) vb.,
ind. prez. 3
fúmegăfumegà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)fumegà v.
1. a face fum:
soba fumegă; 2. (poetic) a arde:
să fumege ’nainte-mi orașele ’n ruine EM. [Lat. FUMIGARE].