fugi (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)FUGÍ, fug, vb. IV.
Intranz. 1. A se deplasa cu pași repezi, a se mișca iute într-o direcție, a merge în fugă
1; a alerga, a goni. ◊
Expr. A-i fugi (cuiva)
pământul de sub picioare, se spune când cineva își pierde echilibrul și este gata să cadă sau,
fig., când cineva se simte pierdut, când își pierde cumpătul. ♦ (Despre lapte și despre alte lichide) A da în foc (când fierbe). ♦ (Urmat de determinări introduse prin
prep. „după”) A urmări în fugă
1, a alerga pe urmele cuiva pentru a-l ajunge, pentru a-l prinde. ◊
Expr. A-i fugi (cuiva)
ochii după cineva = a nu-și mai putea lua ochii de la cineva, a privi insistent, cu admirație, cu dor; a-i plăcea de cineva.
A-i fugi (cuiva)
ochii pe ceva = a nu-și putea fixa privirea pe ceva (din cauza strălucirii sau a unei îmbinări de culori)
2. Fig. (Despre vreme sau despre unități de timp) A trece repede, a se scurge rapid.
3. Fig. (Despre peisaje din natură) A se perinda prin fața ochilor cuiva care trece în viteză (călare sau într-un vehicul).
4. A părăsi în grabă (și pe ascuns) un loc pentru a scăpa de o primejdie, de o constrângere; (despre un deținut) a evada; (despre un ostaș) a dezerta. ◊
Expr. A fugi în lume = a pleca de acasă (fără să se știe unde). ♦ (Despre îndrăgostiți) A-și părăsi pe ascuns familia, plecând să trăiască împreună. ♦ A se depărta, a se retrage dintr-un loc. ◊
Expr. (
Fam.)
Fugi de-aici! =
a) pleacă!;
b) nu mai spune!
Fugi de-acolo! = da' de unde! nici gând să fie așa! ♦ (Urmat de determinări introduse prin
prep. „de”) A se sustrage, a se eschiva, a evita. ◊
Expr. A fugi printre (sau
dintre)
degete =
a) (despre obiecte) a-i aluneca cuiva ceva din mână;
b) (despre persoane) a se strecura cu dibăcie dintr-o împrejurare, a nu se lăsa prins. –
Lat. pop. fugire (=fugere).fugi (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)fugí (fúg, fugít), vb. –
1. A alerga, a o lua la goană. –
2. A evada, a scăpa din. –
3. A curge, a se scurge, a trece. –
4. A evita, a ocoli. –
Mr. fug, fudzu, fudzită, megl.,
istr. fug. Lat. fŭgῑre, în loc de clasicul
fŭgĕre (Pușcariu 662, Candrea-Dens., 665; REW 3550; DAR),
cf. alb. fugoń, it. fuggire, fr. fuir, sp. huir, port. fugir. Cf. fugă.fugi (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)fugí (a ~) vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. fug, imperf. 3
sg. fugeá; ger. fugíndfugì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)fugì v.
1. a se depărta repede, mai ales de frică:
dușmanul fuge: 2. a trece iute:
timpul fuge; 3. a se feri:
fugi de cei răi; fugi deacolo ! exclamațiune ce exprimă o neîncredere ironică. [Lat. FUGIRE].