frontispiciu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)FRONTISPÍCIU, frontispicii, s. n. 1. Partea superioară a fațadei principale a unui edificiu.
2. Prima pagină a unei cărți, care, pe lângă titlu, poartă adesea numele autorului, gravuri simbolizând cuprinsul lucrării etc. ♦ Partea de sus de pe prima pagină a unui ziar, cuprinzând titlul și unele indicații. – Din
fr. frontispice, lat. frontispicium.frontispiciu (Dicționar de neologisme, 1986)FRONTISPÍCIU s.f. 1. Fațada, fața principală a unui edificiu, a unui monument etc.
2. Prima pagină (ilustrată uneori cu viniete) a unei cărți, care conține titlul, numele autorului etc. ♦ Partea de sus de pe pagina întâi a unui ziar, unde sunt scrise titlul și alte indicații. [Pron.
-ciu, pl.
-ii. / cf. fr.
frontispice, lat.
frontispicium <
frons – frunte,
inspicio – a privi].
frontispiciu (Marele dicționar de neologisme, 2000)FRONTISPÍCIU s. f. 1. partea superioară a fațadei principale a unui edificiu, monument etc. 2. prima pagină a unei cărți, care conține titlul, numele autorului etc. ◊ partea de sus de pe pagina întâi a unui ziar. (< fr.
frontispice, lat.
frontispicium)
frontispiciu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)frontispíciu [
ciu pron. ciu]
s. n.,
art. frontispíciul; pl. frontispícii, art. frontispíciile (-ci-i-)frontispiciu (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)frontispiciu n.
1. fața principală a unui mare edificiu;
2. titlul unei cărți, pus la prima pagină și ornat cu figuri sau cu desenuri.
frontispiciŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)frontispíciŭ n. (lat.
frontispicium, d.
frons, frunte, și
-spiciŭ ca în
auspiciŭ. V.
spectru). Fața principală a unuĭ monument, a unuĭ edificiŭ, a uneĭ cărțĭ.