freamăt (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)FREÁMĂT, freamăte, s. n. 1. Zgomot surd produs de frunzele mișcate de vânt, de valurile mării etc.; fremătare. ♦ Murmur de voci înăbușite sau nedeslușite. ♦ Zgomot, larmă.
2. Fig. Fior, înfiorare. [
Var.: (
reg.)
hreámăt s. n.] – Din
lat. fremitusfreamăt (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)freámăt (-émete), s. m. –
1. Înfiorare, fior. –
2. Murmur, zvon. –
3. Zgomot, rumoare. –
Var. (
Mold.)
hreamăt. Lat. frĕmĭtus (Pușcariu 645; Candrea-Dens., 636; REW 3492; DAR; Byck-Graur,
BL, I, 19),
cf. it.,
sp.,
port. (
frémito),
v. fr. friente, gal. fremido. –
Der. fremăta, vb. (a se înfiora; a vibra), care ar putea reprezenta și
lat. frĕmĭtāre (Pușcariu 646),
cf. v
tosc. fremitare, cors. frumita „a necheza”;
fremătător, adj. (agitat, care freamătă).
freamăt (Dicționaru limbii românești, 1939)freámăt n., pl.
fremete, ca
gemete (lat.
frémitus, it. sp. pg.
frémito, vfr.
friente). Foșnet, zgomotu frunzelor bătute de vînt:
freamătu plopilor. – Vechĭ (Nec. Let. 2, 261)
hreámăt, la Dos.
ghreámăt, la Stam. 336
vreámăt, în sud
reámăt și
rámăt, hărmălaĭe, tumult.
freamăt (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)freámăt s. n.,
pl. freámătefreamăt (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)freamăt n.
1. mișcare sgomotoasă (în special vorbind de frunzele agitate de vânt);
2. fig.
freamăt de suspine AL. [Lat. FREMITUS].