folosință - explicat in DEX

folosință (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
FOLOSÍNȚĂ, folosințe, s. f. 1. Dreptul de a folosi un bun. 2. (Înv.) Folos. – Folosi + suf. -ință.

folosință (Dicționaru limbii românești, 1939)
folosínță f., pl. e. Folos. Uzufruct.

folosință (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)
FOLOSÍNȚĂ (‹ folosi) s. f. (Dr.) 1. Atribut (făcând parte – alături de posesie și dispoziție – din conținutul juridic) al dreptului de proprietate (și al altor drepturi reale principale: uzufruct, uz, abitație etc.), în temeiul căruia titularul poate utiliza lucrul potrivit destinației sale și poate profita de toate foloasele și beneficiilor corespunzătoare. 2. Drept real de f. = drept real „de tip nou”, similar în conținutul său juridic cu dreptul de uzufruct, dar – spre deosebire de acesta – neopozabilul nudului proprietar, conferind titularului (persoană fizică sau juridică de tip „cooperatist-obștesc”) atributul de f. (1) asupra unui bun de proprietate de stat atribuit acestuia, cu titlul gratuit sau oneros, cu sau fără termen, de regulă cu o destinație precis stabilită (cel mai adesea pentru construirea de locuințe proprietate personală sau pentru amplasarea unor obiective social-culturale ori economice).

folosință (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
folosínță s. f., g.-d. art. folosínței; pl. folosínțe

folosință (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
folosință f. întrebuințarea și posesiunea unui lucru: dreptul de folosință asupra averii copiilor.