foame (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)FOÁME s. f. 1. Stare funcțională periodică a organismului care se manifestă prin senzația nevoii de a mânca.
2. Fig. Dorință nestăvilită, poftă lacomă; lăcomie. –
Lat. fames, -is.foame (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)foáme s. f. –
1. Nevoia de a mînca. –
2. Dorință nestăvilită, poftă, lăcomie. –
Mr. foame, istr. fome. Lat. fames (Pușcariu 630; Candrea-Dens., 622; REW 3178; DAR).
cf. it. fame, fr. faim, sp. hambre, port. fome. Rezultatul
oa (în loc de
a, care ar fi normal) a dat naștere multor discuții. Densusianu,
Hlr., 72, semnala că
port. nu poate servi drept referință pentru
rom., dar
cf. vegl. fum, engad.,
lomb. fom (Schuchardt,
Vok., I, 169), și schimbarea identică a lui
natare ›
it. notare, rom. (în)nota, corvcadă ‹
corvadă, și probabil
doară ‹
dară, și în sens contrar
afară ‹
ad foras, sfărma ‹
*exformare. S-a explicat schimbarea de timbru prin influența labialei (Tiktin; DAR); prin încrucișarea cu
fŏmes (Philippide,
Principii, 40; Densusianu,
Hlr., 72; Pușcariu 630; Candrea-Dens., 622), sau prin influența unei forme atone, ca
fometos ‹
*fămetos, unde schimbarea de timbru ar fi posibilă; însă autorii care susțin această influență (Graur,
BL, III, 49; Rosetti, I, 57) sînt aceeași care resping, pe bună dreptate, posibilitatea unei influențe a formelor secundare, ca
frăsinet de la
frasin sau
beată de la
beat (Graur,
BL, V, 119). Prezența lui
foamete, s. f. (foame; penurie, sărăcie, lipsă de alimente) alături de
foame demonstrează că este vorba de un cuvînt imparisilabic, cum sînt
cap-capete, noră-nurori, oaspete-oaspeți, etc.
Fames nu putea duce la acest dublu rezultat (DAR consideră greșit că
foamete provine de la
foame, ca
foamene, formă extrem de îndoielnică). Este posibil, prin urmare, ca
fames să se fi încrucișat în
lat. pop. cu
fomes, fomitem „materie inflamabilă” (de la
foveo, „a ocroti”),
cf. Pușcariu 631; Candrea-Dens., 623, datorită unui paralelism cu
esca „aliment” și
iască. Der. fometos, adj. (flămînd);
înfometat, adj. (flămînd), creație artificială a lui Delavrancea;
înfometa, vb. (a face ca alții să sufere de foame).
foame (Dicționaru limbii românești, 1939)foáme (
oa dift.) f. (lat.
fămes, reto-rom.
fom, it.
fame, fr.
faim, sp.
hambre, pg.
fome). Apetit, nevoĭe de a mînca.
Foame de lup, mare foame bulimie.
foame (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)FOÁME (
lat. fames)
s. f. 1. (
FIZIOL.) Stare funcțională periodică a organismului animal, manifestată prin senzația puternică de a mânca, asociată cu contracții ritmice ale stomacului gol, generată de scăderea rezervelor nutritive.
F. poate fi:
acută, provocând moartea, când organismul pierde 30-40% din greutate (la om după 40-71 de zile), și
cronică, provocând distrofii alimentare caracteristice populațiilor subnutrite.
2. Fig. Dorință nestăvilită; lăcomie.
foame (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)foáme s. f.,
g.-d. art. foámeifoame (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)foame f. mare poftă de mâncare. [Lat. FAMES].