flutura (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)FLUTURÁ, flútur, vb. I.
1. Intranz. (Despre insecte, păsări etc.) A mișca, a bate din aripi;
p. ext. a zbura.
2. Intranz. (Despre steaguri, haine, plete etc.) A se mișca, a se legăna în vânt; a fâlfâi.
3. Intranz. (
Reg.; cu determinările „din cap” sau „din coarne”) A mișca, a scutura, a da din cap sau (despre vite) din coarne. ◊ Compus:
flutură- vânt s. m. invar. = om neserios, nestatornic, derbedeu, vagabond.
4. Tranz. A mișca un obiect încoace și încolo, a agita în aer, a face să fâlfâie; a fluștura. ♦ A învârti prin aer (amenințător) o sabie, un băț etc. – Din
fluture.flutura (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)fluturá (flútur, fluturát), vb. –
1. A zburătăci, a roi. –
2. A fîlfîi, a se legăna în văzduh. –
3. A mișca, a clătina. –
4. (Înv.) A înnebuni. –
5. (Rar) A fluiera. –
Mr. flutur, fluturare. Creație expresivă, care reprezintă ideea de zbor clătinat, ca cel al fluturelui,
cf. fil, ca și
arab. furfûr, germ. Fleder-, Flitter, it. flùtola (Battisti, III, 1661),
it. farfalla, prov. parpaillot, și de asemenea
sp. farfullar, refunfuñar. Nu se poate stabili dacă, în
rom. der. verbal este anterior sau posterior lui
fluture (
mr. f(l)itur(ă), flutur, frutur),
s. m. (insectă cu corpul alungit și patru aripi de culori diferite; samară; paietă, bob de metal strălucitor);
vb. s-a format, mai probabil direct pe baza expresiei imitative *
fîltura, cu
suf. de asemenea expresiv
-ura, cf. gudura, scutura, scăpăra, vîntura. Mai puțin probabilă este
der. directă din
lat., care a fost propusă adesea, plecîndu-se de la corespondența cu
alb. fljuturoń „a zburătăci”,
fljuturë, frutul „fluture” (cuvinte care par
der. din
rom.) și
it. fiutola „fluture de noapte” (poate în loc de
frottola). Totuși, s-au menționat ca etimoane posibile
lat. *
fluctulāre „a fluctua” (Diez, II, 22; Meyer 100; REW 3384; DAR; Rosetti, I, 167;
cf. în contra Graur,
BL, V, 98),în care tratamentul lui
ct ar fi greu de explicat; sau
lat. *
flutulāre, de la
flutāre „a pluti” (Candrea,
Rom., XXXI, 310; Candrea,
Éléments, 96; Candrea-Dens., 610; Pușcariu 626;
cf. Densusianu,
GS, II, 321) a cărui soluție ar fi posibilă, dacă nu ar fi atît de evidentă apartenența la familia expresivă, cu toți
der. săi. Scriban,
Archiva, XLI, 48, propunea o origine gepidică; numai Iordan,
BF, II, 170, admite origine expresivă.
Der. fluștura, vb. (a fîlfîi, a se legăna în văzduh; a se clătina; a agita, a mișca; a fluiera), cu infix expresiv, ca în
flișc; flu(ș)turatic, adj. (ușuratic, neserios; frivol, inconstant; nebun, țicnit), pentru al cărui ultim sens, astăzi
înv.,
cf. sp. chiflado; fluturaș, s. m. (
dim. al lui
fluture; paietă);
înflutura, vb. (a împodobi cu paiete). După Pușcariu,
Dacor., IV, 683,
fluștura ar fi un
der. din
lat. *
floscalia „pleavă”, de la
floscŭlus, ipoteză imposibilă din toate punctele de vedere. – Din
rom. provin
alb. fljuturoń „a zburătăci”,
fljuturë „fluture”,
bg. flutur, flotore „paietă” (Capidan,
Raporturile, 221), cu
var. furtúlki, luturka (Bernard 43), și
ngr. φλετουράω „a sări”, φουλτράω „a zbura”.
flutura (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)fluturá (a ~) vb.,
ind. prez. 3
flúturăfluturà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)fluturà v.
1. a agita încoace și încolo (capul, sabia, coada);
2. a se mișca în voia vântului, a fălfăi:
lasă vălul ei a flutura BOL. [Onomatopee ce exprimă suflarea vântului sau aripilor (cf.
fluture): limba germană posedă întreaga serie alternantă:
flattern, flittern, flottern; varianta
fluștura e o amplificare a aceluiaș radical imitativ].