floare (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)FLOÁRE, flori, s. f. I. 1. Parte a plantei care cuprinde organele de reproducere sexuată și care are de obicei o corolă frumoasă și variat colorată. ◊ (La
sg. cu înțeles colectiv)
Salcâmi plini de floare. ◊
Loc. adj. În floare = (despre plante) înflorit, în perioada înfloririi;
fig. (despre oameni) în toată strălucirea, în plină putere, frumos, zdravăn.
În floarea vârstei = tânăr. ◊
Expr. Floare la ureche = lucru de puțină importanță sau gravitate, foarte ușor de rezolvat.
De florile mărului sau
de flori de cuc = în zadar, degeaba, gratuit.
Copil din flori = copil nelegitim, bastard.
A strânge degetele floare = a strânge degetele cap la cap.
2. Orice plantă (erbacee) care face flori (
I 1) colorate.
3. Compuse:
floarea-soarelui = plantă erbacee cu tulpina înaltă, cu floare mare, galbenă, îndreptată spre soare, cultivată pentru semințele ei oleaginoase; sora-soarelui
(Helianthus annuus); (
reg.)
floarea-brumei = brândușă; (
reg.)
floare-domnească =
a) garoafă;
b) garofiță-de-munte;
floare-de-colț sau
floarea-reginei, floarea-doamnei = mică plantă erbacee, cu frunzele albicioase, pufoase și ascuțite, dispuse în jurul inflorescenței, care crește pe crestele stâncoase ale munților; albumeală, albumiță, edelvais
(Leontopodium alpinum); floare-de-leac = plantă cu flori galbene-aurii, cultivată ca plantă decorativă
(Ranunculus repens); floarea-Paștelui = mică plantă erbacee a cărei tulpină face o singură floare, de culoare albă sau roz
(Anemona nemorosa); flori-de-paie = plantă originară din Australia, cu flori dispuse în capitule de diferite culori, care par uscate ca paiele; imortele
(Helichrysum bracteatum). II. P. anal. 1. Desen, broderie, cusătură în formă de floare (
I 1).
2. Strat de mucegai care se formează la suprafața vinului, a laptelui acru etc.
3. (
Chim.; în sintagma)
Floare de pucioasă (sau
de sulf) = pulbere de pucioasă, produsă prin sublimarea sulfului.
4. Extremitatea caracterelor tipografice care poartă semnul grafic ce urmează a fi imprimat. ♦ Extremitatea lățită a cuiului (care se lovește cu ciocanul). ♦ (În sintagma)
Floarea cheii = partea cheii care intră în broască sau în lacăt.
III. Fig. Partea cea mai aleasă, cea mai de seamă; frunte, elită, spumă, cremă. ◊ (Cu sens superlativ, prin repetarea cuvântului ca atribut)
Era floarea florilor. IV. (
Înv.) Culoare. –
Lat. flos, -ris.floare (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)floáre (flóri), s. f. –
1. Parte a plantei care are o corolă frumoasă și variat colorată. –
2. Ornament floral și, de aici, ornament în general. –
3. Partea cea mai aleasă, frunte, elită, cremă. –
4. Strat de mucegai care se formează la suprafața vinului. –
5. Partea exterioară a pielii tăbăcite. –
6. (
Pl.) Ciclu, soroc, menstruație. –
7. Vîrf de burghiu. –
8. Parte a cheii care intră în broască. –
9. Extremitate a caracterelor tipografice. –
10. Parfum, savoare a băuturii. –
11. (Înv.) Culoare. –
Mr. floare, megl. floari. Lat. flōrem (Pușcariu 623; Candrea-Dens., 604; REW 3390; DAR),
cf. it. fiore, prov.,
cat.,
sp.,
port. flor, fr. fleur. Sensul 6, rar, este romantic (după Capidan,
Dacor., I, 331, din
lat. fluores, cf. Spitzer,
Archiv., CXXXIX, 89;
cf. și
alb. ljulje „floare” și „menstruație”). Sensul 11 este un calc lingvistic, fără circulație populară, din
sl. cvĕtŭ (DAR).
Der. florar, s. n. (vază; luna mai; dreptar pentru linii curbe);
florăreasă, s. f. (vînzătoare de flori);
florărie, s. f. (magazin de flori);
florian (
var. florinte, florințel),
s. m. (pasăre, brotăcel, Ligurinos chloris);
floricică (
var. floricea),
s. f. (
dim. al lui
floare; boabă de porumb prăjită și crăpată);
Florii, s. f. pl. (sărbătoare creștină ce cade în duminica de dinaintea Paștelui, Duminica Floriilor),
der. intern (Rosetti, I, 159), care este pus în legătură cu
lat. Floralia, prin intermediul unei forme
vulg. *
florilia (Candrea-Dens., 605; DAR);
înflori (
var. flori),
vb. (a face floare; a se dezvolta, a progresa; a împodobi, a înfrumuseța; a aranja, a găti; a face floare vinul);
înfloritor, adj. (care înflorește);
înfloritură, s. f. (ornament);
înflora, vb. (a împodobi cu flori;
Bucov., a pregăti culorile vegetale; a ciopli, a sculpta).
Cf. flor. Din
rom. provine
sb. florečika „varietate de guvid”.
floare (Dicționaru limbii românești, 1939)floáre f., pl.
florĭ (lat.
flos, flóris m., it.
fiore m. în sud și f. în nord; pv. cat. sp. pg.
flor f., fr.
fleur f. E rudă cu germ.
blume). Acea parte dintr´un vegetal care conține unu saŭ amîndoŭă organele reproductoare [!] și care de multe orĭ e ornată cu colorĭ [!] strălucitoare și se deschide primăvara. Plantă care produce florĭ frumoase. Mucegaĭ pe un lichid orĭ și pe alt-ceva.
Chim. Produs ușor și volatil obținut pin [!] sublimare saŭ descompunere:
floare de pucĭoasă. Ornament de metal orĭ de pele [!] la gaura ușiĭ ca să n´o roadă cheia.
Fig. Partea cea maĭ bună, elită:
floarea armateĭ. Ornament poetic în vorbire:
florĭ retorice. Floarea etățiĭ, tinereța [!];
floarea cheiĭ, partea care intră în broască.
Floare la ureche, lucru ușor, fleac:
pentru mine e floare la ureche a trece Dunărea în not [!]. De florile măruluĭ (saŭ
cuculuĭ), degeaba, fără folos.
Această basma e albă floare (saŭ
curată floare) e ca floarea de albă.
A fi în floare, a fi în timpu celeĭ maĭ marĭ strălucirĭ (cum e p. om tinereța, p. o societate bunu mers ș. a.).
Copil din florĭ, bastard.
Bot. Floarea călugăruluĭ, văcărică.
Floare de ceară, ceară.
Floare domnească (Trans.), garofă [!].
Floarea grîuluĭ, albăstriță.
Floarea regineĭ, tudeliță.
Floarea soareluĭ (pin [!] Mold. și
soarea soareluĭ și
răsărită), o mare plantă erbacee din familia compuselor,
heliánthus anuus (ajunge pînă la o înălțime de doĭ metri, face florĭ foarte marĭ galbene cu o mulțime de semințe oleaginoase, care se mănîncă ca medicament contra vermeluĭ [!] numit
panglică. E originară din Perú și Mexic. V.
eliotrop, eliant).
Floarea vîntuluĭ, traducerea numeluĭ anemoneĭ.
Floarea voĭniculuĭ, usturoiță. – În Cod. Vor. Și
froare. – Florile-s organele reproductoare [!] ale planteĭ, că’n ele se formează semințele. O floare se compune dintr´un cálice (format dintr´un număr variabil de
sepale), dintr´o
corolă (compusă și ĭa [!] din
petale), din
stamine (care aŭ fiecare un săculeț numit
anteră (plin de
polen) și din
pistil (ovar, stil și stigmate), care, dezvoltîndu-se, devine fruct. Coada floriĭ saŭ fructuluĭ se numește
pedúncul.floare (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)floáre, flori, s.f. –
1. (gastr.) Floare de grâu = colac în formă de floare, care se face de sâmbăta Floriilor: „Femeia face la tăt omu din casă câte o floare de grâu, c-așa-i obiceiu” (Papahagi 1925: 313; Budești).
2. (min.) Floare de mină = eșantion monomineral sau format din mai multe minerale, caracterizat prin culori, forme și dimensiuni cu valoare estetică (ex.: stibină, galenă, baratină, cuarț etc.). – Lat. flos, floris.
floare (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)floáre s. f.,
g.-d. art. flórii; pl. florifloare (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)floare f.
1. totalitatea organelor ce servă la reproducerea grăuntelui;
2. plantă de ornament;
3. podoabe de stil:
flori de retorică; floare la ureche, bagatelă:
necazurile noastre sunt flori la ureche pe lângă cele ce se spun în cărți CR.;
de florile mărului (
de flori de cuc), în zadar, fără folos;
4. ce-i pe d’asupra:
floarea laptelui; floarea cheii, dinții cheii ce intră în broască;
5. ceeace-i mai frumos, mai bun:
toată floarea cea vestită a întregului Apus EM.;
6. fig. se zice de lucruri cari sunt în toată puterea, frumusețea, strălucirea lor:
floarea tinerețelor; 7. mucezeala pe pâine, caș, vin;
8. nume de plante;
floare broștească, floare ce crește prin locuri umede
(Ranunculus acris); floare de perină, întrebuințată de popor spre a colora în galben
(Anthemis tinctoria); floarea călugărului, plantă verde albăstrie cu flori roșiatice
(Vaccaria); floare frumoasă, bănuței;
floarea grâului, albăstriță;
floarea reginei, edelweis;
floarea soarelui, sora-soarelui;
floarea vântului, mică plantă ce crește prin păduri și tufișuri umbroase
(Anemone nemorosa). [Lat. FLOREM].