fizionomie (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)FIZIONOMÍE, fizionomii, s. f. 1. Totalitatea trăsăturilor feței cuiva care determină expresia ei particulară; chip. ◊
Joc de fizionomie = mimică.
2. Fig. Caracter distinctiv, înfățișare particulară (a unei epoci, a unei colectivități umane etc.). [
Pr.:
-zi-o-] – Din
fr. physionomie.fizionomie (Dicționar de neologisme, 1986)FIZIONOMÍE s.f. 1. Expresie particulară a trăsăturilor feței cuiva; chip, figură.
2. (
Fig.) Structură, înfățișare caracteristică (a unei epoci, a unei colectivități de oameni etc.). [Gen.
-iei, var.
fiziognomie s.f. / < fr.
physionomie, it.
fisionomia, cf. gr.
physis – natură,
nomos – lege].
fizionomie (Marele dicționar de neologisme, 2000)FIZIONOMÍE s. f. 1. expresie particulară a trăsăturilor feței cuiva; chip, figură. 2. aspect particular care distinge un lucru sau altul; caracter distinctiv (al unei epoci, al unei colectivități umane etc.). (< fr.
physionomie)
fizionomie (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)fizionomíe (-zi-o-) s. f.,
art. fizionomía, g.-d. art. fizionomíei; pl. fizionomíi, art. fizionomíilefizionomie (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)fizionomie f.
1. expresiune particulară a trăsurilor feței:
fizionomie inteligentă; 2. fig. caracter distinctiv:
fiecare popor are fizionomia sa.