fiu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)FIU, fii, s. m. 1. Persoană de sex bărbătesc, considerată în raport cu părinții săi; copil
1, fecior, băiat. ♦ (La
voc.) Termen afectuos cu care se adresează cineva mai în vârstă unei persoane mai tinere de sex bărbătesc.
2. Fig. Cetățean, membru al unei colectivități (de care acesta se simte foarte atașat). –
Lat. fîlius.fiu (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)fíu (fíi), s. m. – Copil, băiat (considerat în raport cu părinții). –
Mr. h’il’u, megl. il’u, istr. fil’. Lat. fῑlius (Pușcariu 618; Candrea-Dens., 588; REW 3303; DAR),
cf. it. figlio, fr. fils, sp. hijo, port. filho. Cf. și
fie. Der. firesc, adj. (filial);
înfia, vb. (a adopta). –
Der. neol. (din
fr.)
filial, adj.;
filiați(un)e, s. f.;
afilia, vb. Din
rom. provine
rut. fil (Miklosich,
Wander., 15).
fiu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)fiu1 [
pron. fiu]
s. m.,
art. fíul; pl. fii, art. fíii (fi-ii)
fiu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)fiu2 vb. v. fifiu (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)fiu m.
1. copil în raport cu părinții;
2. băiat;
3. descendent din:
fiu de Domn. [Lat. FILIUS].
fiŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)fiŭ, în vechime
fiĭ, pl.
fiĭ, articulat
fiiĭ (lat.
filius, it.
figlio, fr.
fils, sp.
hijo, pg.
filho). Băĭat, copil, în raport cu părințiĭ:
Marcu a fost fiu luĭ Cicerone. Termin [!] de simpatie adresat de un bătrîn unuĭ tînăr orĭ de un preut [!] unuĭ civil:
ascultă, fiule! Descendent, nepot:
fiiĭ Romanilor. Om în raport cu locu luĭ natal:
acest deputat e fiu orașuluĭ care l-a ales. Fiu luĭ Dumnezeŭ, Ĭisus Hristos.
Fiu poporuluĭ, om ĭeșit din popor.
Fiu operelor luĭ, om înălțat pin [!] el singur. V.
fiică.