fir (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)FIR, fire, s. n. 1. Produs de torcătorie sau de filatură, de formă lungă și subțire, obținut prin toarcerea unor fibre textile;
p. restr. fibră textilă. ◊
Fir cu plumb = dispozitiv pentru determinarea sau verificarea direcției verticale, format dintr-o sfoară subțire având atârnată la un capăt o greutate metalică.
Firul apei = linie imaginară de la suprafața unei ape curgătoare, care unește punctele de viteză maximă ale apei. ◊
Expr. A se ține (sau
a sta, a atârna)
(numai) într-un fir de ață (sau
de păr) =
a) a fi pe punctul de a se rupe;
b) a fi în mare primejdie sau aproape de moarte.
Fir conducător (sau
călăuzitor) = direcție de urmat; linie (de conduită). ♦
Fig. Idee, tendință care apare cu consecvență de-a lungul unei acțiuni, al unei opere etc.; mod de desfășurare (neîntreruptă) a unei acțiuni, a unui proces etc.
2. Sârmă de telefon, de telegraf etc., alcătuită din două, uneori din trei conductoare subțiri, izolate și de obicei răsucite;
p. gener. orice corp solid în care lungimea este cu mult mai mare în raport cu dimensiunea secțiunii transversale.
3. Șuviță subțire de aur, de argint etc., de forma unui fir (
1), folosită la cusături speciale de podoabă.
4. (Urmat de determinări introduse prin
prep. „de”) Fiecare dintre elementele, de forma unui fir (
1) lung și subțire, care alcătuiesc părul, iarba etc.;
p. ext. exemplar dintr-o specie de plante erbacee de același fel; (în special) floare dintr-o specie de flori de același fel. ◊
Loc. adv. Fir cu (sau
de)
fir = bucată cu bucată.
De-a fir a păr sau
de-a firu-n păr, din fir până-n ață = cu de-amănuntul, cu minuțiozitate. ♦ Bob, grăunte (de nisip, de mac etc.). ◊
Loc. adv. Fir cu fir = fiecare bob în parte, bob cu bob. ♦
Fig. (Rar) Fărâmă, pic. –
Lat. filum.fir (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)fir (fíre), s. n. –
1. Produs obținut prin toarcerea unor fibre textile. –
2. Ață. –
3. Fibră, filament. –
4. Păr. –
5. Tulpină. –
6. Capăt. –
7. Fir de aur. –
Mr. h’ir, megl. ir. Lat. fῑlum (Pușcariu 617; Candrea-Dens., 598; REW 3306; Philippide, II, 642; DAR),
cf. it. filo (
sicil. firu),
fr. fil, sp. hilo, alb. filj. Der. firicică, s. f. (plantă, Filago germanica);
firog, s. n. (
Trans., muncă);
firos, adj. (fibros);
firui, vb. (a toarce; a coase, a broda);
firuță, s. f. (plantă, Poa pratensis; iarbă, furaj, nutreț);
desfira, vb. (a destrăma);
înfira, vb. (a coase, a broda; a înșira, a înșirui);
înfiera, vb. (
Mold., a crește părul, mai ales mustățile;
Bucov., a începe să fiarbă), cuvînt identic cu cel anterior, cu pronunțarea proprie
Mold. cf. mira ›
Mold. miera (după Capidan,
Dacor., III, 759 și DAR, direct de la un
lat. *
infῑlāre);
prefira, vb. (a răspîndi, a împrăștia; a înșira);
răsfira, vb. (a dezvolta, a desfășura; a întinde, a dispersa), cu
var. prin încrucișare cu
rășchira.fir (Dicționaru limbii românești, 1939)fir n., pl.
e (lat.
filum, it.
filo, fr.
fil, sp.
hilo. V.
filament). Bucată de ață. Fibră de cînepă, de in orĭ de altă plantă. Filament pe care-l scot omizile orĭ painjiniĭ [!] și cu care țese o pînză, o rețea. Ață de aur orĭ de argint:
broderie cusută cu fir. Fig. Legătură, înlănțuire, șir. Șiretenie:
firu povestiriĭ. Firu vĭețiĭ, cursu vĭețiĭ, vĭața.
Firu apeĭ, matcă, partea cea maĭ joasă a uneĭ văĭ, linia după care se scurge apa, talveg (V.
curent).
Fir telegrafic (fr.
fil télégraphique), sîrmă telegrafică, de telegraf (ceĭa ce e maĭ pe românește).
Fir de ĭarbă, frunză lungă și supțire de ĭarbă.
Fir de paĭ, cotor de paĭ.
Fir de grîŭ, de usturoĭ, grăunte de grîŭ, de usturoĭ (numit și
cățel de usturoĭ).
A despica firu´n patru, a studia, a cerceta cu mare atențiune.
Vĭața luĭ atîrnă de un fir de păr, se ține foarte slab.
Nu ți se va clătina nicĭ un fir de păr, nu veĭ avea nicĭ cea maĭ mică nemulțămire [!].
Fir cu fir (și
din fir în ață saŭ
din fir în păr), toate firele, cu de amănuntu [!], pe larg:
a cerceta fir cu fir.fir (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)fir, -e, s.n. – (În expr.) În firu-n dinte = țesătură rară, din care rezultă pânză de calitate inferioară (Bilțiu): „Câte-o fost femei cuminte / Tăte ne-o ieșit-nainte / Cu spăcele-n firu-n dinte” (Bilțiu 2002: 122; Corni). – Lat. filum.
fir (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)fir s. n.,
pl. fírefir (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)fir n. (pl.
fire)
1. părticica cea mai subțire și lungă ce se desface din in, cânepă;
2. firișoare sucite de cânepă:
fir de cusut; 3. mic lăstar, cotor foarte subțire:
fir de iarbă; 4. tot ce e lung și subțirel:
fir de păr; din fir până în ață, de-a fir a păr, cu deamănuntul, minuțios;
5. (pl.
firuri) metal subțiat în formă de fir:
fir de aur, cusut cu fir; 6. substanță lungă, flexibilă și foarte subțire, ce omizile și păiajenii scot din corpul lor;
7. fig. legătură, înlănțuire:
firul ideilor, firul vieții. [Lat. FILUM].