filioque (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)FILIÓQUE s. n. Dogmă creștină (catolică) potrivit căreia „Sfântul Duh” purcede atât de la Dumnezeu-Tatăl, cât și de la Dumnezeu-Fiul. [
Pr.:
fi-li-ó-cve] –
Cuv. lat.filioque (Dicționar de neologisme, 1986)FILIÓQUE s.n. (
Bis.) Principiu dogmatic catolic, potrivit căruia „sfântul duh” provine atât de la Dumnezeu-tatăl, cât și de la Dumnezeu-fiul. [Pron.
-li-oc-ve. / < lat.
filioque].
filioque (Marele dicționar de neologisme, 2000)FILIÓQUE O-CVE/ s. n. principiu dogmatic catolic potrivit căruia Sfântul Duh provine de la Dumnezeu-tatăl, cât și de la Dumnezeu-fiul. (< lat.
filioque)
filioque (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)FILIÓQUE (
cuv. lat. și din fiul)
subst. Formulă dogmatică exprimând dubla purcedere a Duhului Sfânt „de la Tatăl și de la Fiul”, introdusă de Biserica apuseană în Crezul niceeo-constantinopolitan, începând cu sinoadele locale de la Toledo (589), Hatfield (680), Friuli (796). Roma acceptă oficial adaosul
f., prin hotărârea papei Benedict al VIII-lea, în anul 1014, fără consimțământul Bisericii răsăritene (ortodoxe).
F. a reprezentat și reprezintă o temă fundamentală a disputei teologice dintre bisericile apuseană și răsăriteană.
filioque (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)filióque (
lat.) [
qu pron. cv]
(-li-o-) s. n.