fi (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)FI, sunt, vb. IV.
Intranz. A. (Verb predicativ)
1. A exista, a avea ființă.
A fi sau a nu fi. ◊
Expr. De când sunt (sau
ești etc.) = (în legătură cu o negație) de când mă aflu (sau te afli etc.) pe lume, dintotdeauna; niciodată.
E ce (sau
cum)
e sau
a fost ce (sau
cum) a fost, dar... = fie! să zicem că se poate! Treacă-meargă!.
2. A se afla, a se găsi într-un anumit loc, la o anumită persoană.
Cine-i acolo? ♦ A-și avea originea, a se trage, a proveni.
De unde ești? 3. A trăi, a viețui, a o duce; (despre lucruri, situații, acțiuni etc.) a dura, a dăinui, a ține.
Vechi obiceiuri care sunt și astăzi. ◊
Expr. Cât e lumea și pământul = totdeauna; (în construcții negative) niciodată. ◊ (
Impers.; urmat de determinări temporale, fixează momentul unei acțiuni, sugerează trecerea timpului etc.)
Era într-o seară. E mult de atunci. 4. A se îndeplini, a se întâmpla, a se petrece, a avea loc.
Mi-a spus cum a fost. ◊
Expr. ce-o fi, o fi exprimă indiferența, neputința sau resemnarea cuiva în fața unei situații.
Fie! =
a) accept să se facă așa cum susții;
b) merită, nu e păcat!
O fi! = se poate, posibil (dar eu n-aș crede)!
Așa a fost să fie = așa a trebuit să se întâmple, era inevitabil ca lucrurile să se petreacă în alt chip. (
Fam.)
Este? = nu-i așa (că am dreptate, că se confirmă ceea ce spun) ?
5. A avea prețul...; a costa, a valora.
Cât sunt vinetele? 6. (În superstiții, ghicitori etc.) A însemna, a prevesti, a fi semn că...
Ce e când ți se bate tâmpla? ◊
Expr. A nu fi bine (sau
a bună) = a prevesti ceva rău.
B. (Cu funcție copulativă)
1. (formează, împreună cu numele predicativ, predicatul)
El este vesel. ◊
Expr. A fi bine de cineva sau
a-i fi cuiva bine = a se găsi într-o situație prielnică, favorabilă, a avea parte de liniște, de mulțumire.
A fi cu cineva = a fi de partea cuiva, a sprijini pe cineva (într-o dispută).
2. (construit cu dativul; împreună cu un nume predicativ, exprimă o stare sau o acțiune arătate de numele predicativ respectiv)
Mi-e prieten. ◊
Expr. Ce mi-e (sau
ți-e etc.)... = ce importanță are, ce folos decurge din... (
Fam.)
Ți-o (sau
i-o etc.)
fi = ajunge! destul!
3. (În construcții impersonale, cu subiectul logic în dativ; în legătură cu noțiuni exprimând un sentiment, o senzație, o stare sufletească) A simți.
Mi-a fost greu. ◊
Loc. vb. A-i fi cuiva drag (cineva sau ceva) = a-i plăcea, a îndrăgi, a iubi. ◊
Expr. Mi-e (sau
ți-e etc.) = (urmat de un infinitiv, un supin sau o propoziție secundară cu verbul la conjuctiv) îmi pasă, îmi vine (greu sau ușor); port grija, sunt interesat. ◊
Expr. Mi-e (sau
ți-e etc.)
că... (sau
să nu...) = mă tem (sau te temi etc.) că... (sau să nu...).
4. (
Impers.; urmat de un verb la infinitiv sau la conjunctiv sau urmat ori precedat de o noțiune temporală) A urma (să se facă), a trebui (să se facă).
Când a fost să plece. 5. (De obicei
impers.; la imperfect și urmat de un verb la conjunctiv) A avea putința, posibilitatea, ocazia să...; a se afla pe punctul de a..., a nu mai lipsi mult până să...
Era să moară. 6. (
Impers.; urmat de un supin) A putea, a trebui, a considera că este cazul să..., a se cuveni.
E ceva de făcut. C. (Verb auxiliar)
I. (Construit cu un participiu, servește la formarea diatezei pasive)
Faptele sunt cunoscute. II. (Construit cu un participiu invariabil, formează timpuri compuse ale diatezei active).
1. (Cu viitorul I formează viitorul anterior)
Voi fi terminat. 2. (Cu condiționalul prezent formează perfectul optativ-condițional)
N-ar mai fi plecat. 3. (Cu conjunctivul prezent formează perfectul conjunctivului)
Să fi spus. 4. (Cu infinitivul formează perfectul infinitivului)
Se poate lăuda a fi învățat totul. 5. (Cu viitorul I sau cu perfectul conjunctivului formează prezumtivul prezent și perfect)
Să se fi aflând mulți în lume? III. (Construit cu un participiu invariabil sau cu un gerunziu, servește la alcătuirea unor forme perifrastice de perfect compus, mai mult ca perfect sau imperfect)
Te-ai fost dus. [Forme gramaticale:
prez. ind. sunt (
fam. și
pop. îs, prescurtat
-s),
ești (
pr. iești),
este (
pr. ieste, prescurtat
e, îi, i),
suntem (
acc. și:
suntém);
imperf. eram (
pr. ieram);
perf. s. fui (
reg. fusei);
m. m. ca perf. fusesem; conjunctiv
să fiu; imper. pers. 2
sg. fii (negativ
nu fi);
part. fost] –
Lat. sum, *fui, *fire (=
fieri).
fi (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)fi (sunt, fost), vb. –
1. A ființa. –
2. A sta. –
3. A se găsi, a se afla. –
4. A exista. –
5. A trăi. –
6. (Despre starea vremii) A se face (frumos, frig etc.). –
7. A dura, a se menține. –
8. A fi de față. –
9. A avea loc, a se ține. –
10. (Cu
prep. cu) A fi adept. –
11. (Cu
prep. de) A merita, a fi demn de. –
12. (Cu
prep. a) A avea chef de. –
13. (Cu
conj. să) A trebui, a fi nevoie.
14. (Cu
inf.) A trebui.
Mr. escu, fută, h’ireș
megl. săm, fost, ire, istr. escu, fost, fi. Lat. sum fui, al cărui
inf. esse a fost înlocuit de
fiēri (Pușcariu 597; Candrea-Dens., 581; REW 3288; DAR).
Cf. ființă, firetic. A păstrat forma
înv. a optativului, în formulele de imprecație
fire-ai, fire-ar. Comp. cu conjunctivul
fie (
cf. it. qualsisia, quando che sia);
fiecare, pron.;
fiece, adj.;
fiecine, pron.;
fiecînd, adv.;
fiecum, adv.;
fieunde, adv. (rar).
Fiindcă, conj. este un
comp. de la
că cu gerunziul
fiind. Der. fire, s. f. (mod de a fi, caracter; natură; capacitate, creație;
înv., menstruație), al cărui sens de „natură” nu a fost bine explicat (
cf. gr. φύσις „natură”, de la φύω „a crește”);
fireș (
var. înv. hireș),
adj. (natural; originar, natural; real, autentic), cuvînt
înv.;
firesc, adj. (natural);
fireșie, s. f. (
înv., natură);
firește, adv. (în chip natural);
nefiresc, adj. *care nu este firesc; artificial);
fiitor, adj. (existent, viitor), creație artificială,
înv. Ființă, s. f. (făptură; esență, natural; prezență; existență), este un
der. de la gerunziul
fiind, cu
suf. -
ință, cf. ușurință, cuviință, cerință, etc. (Pușcariu 610 și DAR, de la un
lat. *
fientia, echivalent popular de la
essentia, ipoteză plauzibilă, dar nu și necesară). –
Der. ființa, vb. (a exista, a se afla);
ființesc, adj. (
înv., real);
neființă, s. f. (inexistență);
desființa, vb. (a suprima, a reduce la nimic, a anula);
înființa, vb. (a crea, a stabili, a funda;
refl., a apărea, a se produce;
refl., a se prezenta);
înființător, adj. (fondator).
fi (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)fi1 (literă grecească)
s. m.,
pl. fi; f, Ffi (Dicționaru limbii românești, 1939)fi și (est, pop.)
hi, inf. de la
sînt.fi (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)fi2 (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl.
sunt, neacc. (pop.)
-s (mi-s, ăștia-s), (reg.)
îs, 2 sg.
ești [
e pron.
ie], 3 sg.
éste [
e pron.
ie], neacc.
e [pron.
ie], (fam.)
-i (ăsta-i), (reg.)
îi, 1 pl.
súntem, 2 pl.
súnteți; imperf. 1
erám, 2 sg.
erái, 3 sg.
erá, 2 pl.
eráți, 3 pl.
eráu [
e pron.
ie], perf. s. 1 sg.
fuséi / fui, 1 pl.
fusérăm / fúrăm, m.m.c.p. 1 sg.
fusésem, 1 pl.
fuséserăm; conj. prez. 1 sg.
să fiu, 2 sg.
să fii, 3
să fie; cond. prez. 3
ar fi / (în imprecații)
fír-ar; imper. 2 sg.
fii, neg.
nu fi, pl.
(nu) fiți; ger.
fiínd (fi-ind); part.
fostfi (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)fi (a) v.
1. a avea ființă, a exista, a subsista;
2. a se afla. [Lat. FIERI].